Sătucul meu de la oraș

Ne-am cumpărat o căsuță. Când am început să căutam am luat în considerare posibiliatea mutării într-un alt cartier deși ne place zona în care locuim acum însă n-am vrut să restrângem în mod artificial arealul de căutări. Căsuța în care urmează să ne mutăm e într-un cartier vecin, la vreo trei kilometri de locul în care stăm acum și deci nu foarte departe însă destul de departe încât să se schimbe multe repere din viața noastră cea de toate zilele: o să ne facem cumpărăturile la un alt supermarket, o să scoatem bani de la un alt bancomat, alte parcări, altă școală, altă grădiniță, alți vecini... Inițial mi s-a părut firesc însă pe măsură ce se apropie momentul schimbării, discomfortul meu crește. Au trecut 7 ani de când locuim aici și de-a lungul anilor cunoști oamenii din jurul tău pentru că sunt părinți sau bunici ai copiilor de la creșă, de la grădiniță, de la școală, de la cursul de înot, de la gimnastică... și uite așa îții dai seama că te învârți într-un mic univers care devine confortabil și căldut, ca un sătuc. Acum trebuie să lăsăm totul în urmă și s-o luăm din nou de la capăt cu explorarile, chestie care ar trebui să fie incitantă însă... cumva, pe parcursul trecerii anilor mi-a mai pierit din pofta de explorare. Săptămâna asta se organizează și la grădiniță și la scoala petreceri de rămas bun pentru copiii mei. Iar copiii se uită la mine cu ochi mari și atenți așteptând să zărească pe fața mea semne de îngrijorare sau bucurie sau tristețe pentru că au încerdere în mine și daca eu zic că o să fie bine ei chiar cred că o să fie bine. Așa că acopăr grijile cu o pătură de entuziasm studiat si merg mai departe, spre un alt sătuc.

Concurs de citit

Azi, băiatul meu a participat la un concurs de citit în cadrul școlii: câțiva copii aleși din toate clasele școlii primare au citit un text în fața întregii școli. A luat locul doi. Nu știu cum se face însă că cei de la școală nu m-au informat cînd se ține concursul, sau mi-au trimis înștiințare prin copil dar a pierdut fi-miu hartia, sau.... mă rog, important este ca n-am fost azi acolo. Când a venit acasă și mi-a povestit că azi a avut loc concursul respectiv  îmi venea să urlu de ciudă că nu i-am fost alături. Mititelul e doar în clasa a doua și știam că are emoții să citească în fața întregii școli (discutasem deja despre asta când mi-a spus că a fost ales să participe la concurs). L-am strâns în brațe încercând să-i spun cât de rău îmi pare că nu i-am fost alături dar el spre surprinderea mea mi-a răspuns senin: ”Nu-i nimic mama, mi-am închipuit că ești acolo în mulțime și că îți citesc doar ție. Nu știu cum dar am tot timpul sentimentul ca ești mereu cu mine.” Pur și simplu mi-au dat lacrimile de emoție.
O să urmeze cu siguranță niște discuții aprinse între mine și învățătoare.

Evantaiul

Lucia: Mama, când am fost cu tata în România, am vrut să îți cumpăr un evantai dar tata nu m-a lăsat.
Eu: Nu-i bai că nu mi-ai cumpărat, important e că te-ai gândit la mine.
Lucia: Dar eu ma gândesc tot timpul la tine. Nu știai?

Greenpeace

Suntem pe picior de mutare și azi a venit vorba nu știu cum că o să trebuiască să ne luăm altă masă în sufragerie, una mai mare, extensibilă și care să se asorteze cu viitoarea canapea. La care fi-miu îmi spune privindu-mă cu ochi tăioși: "Mama, tu știi câți ani îi ia unui copac să crească? Tu știi câte păduri sunt defrișate actualmente din cauză că oamenii își schimbă prea des mobila din motive absurde de genul că nu mai e la modă? În plus copacii transformă CO2 în O2 iar noi producem tot mai mult CO2 pentru că suntem prea leneși să mergem pe jos sau cu bicicleta. Te rog să te mai gândești la schimbatul mesei!" Trebuie să recunosc, câteva secunde n-am știut ce sa zic. Apoi mi-am revenit și am încercat eu să mai dreg cumva circumstanțele din dorința de a mai salva ceva din autoritatea mea de părinte, însă copilul avea dreptate, n-am prea avut contraargumente.