Radacini... şi aripi

"Două lucruri au nevoie copiii de la părinţi: rădăcini şi aripi" scria Goethe cu ceva vreme în urmă.

"Cu rădăcinile e uşor... însă aripi? ca să zboare? de ce să zboare? chiar trebuie? puiul meu pe care l-am crescut cu atîta grijă şi trudă? să-l las să zboare singur? cum? să-l încurajez chiar? NU SE POATE!" strigă în replică inima de mamă dinlăuntrul meu. "Da!" răspunde calm raţiunea influenţată de cărțile citite şi de dorinţa de a dărui lumii un individ puternic şi capabil să-şi poarte singur de grijă.

Are doar 6 ani şi azi i-am dat voie pentru prima dată să iasă singur afară la joacă.  Locuim într-o zona de 30km/oră, cu case de maxim 2 etaje, la distanţă de 5 min. de şcoală. Acum e vacanţă şi cînd e vremea frumoasă copiii din vecini se adună în curtea şcolii să se joace cu bicicletele , trotinetele sau rolele. L-am lăsat şi eu astăzi pe fiul meu pentru prima dată. I-am dat un walkie-talkie la el ca să putem totuşi comunica într-un fel, am tras aer în piept şi l-am condus la uşă unde îl aşteptau deja 2 băieţi. Cu greu mă pot abţine să nu construiesc în minte scenarii în care el se accidentează grav. Cînd sunt mai mici e mai uşor să-i încurajezi să fie independenţi, să-i laşi să greşească, sa-i laşi să se chinuie, să înveţe pe pielea lor pentru că eşti totuşi lîngă ei să le ştergi lacrimile, să-i încurajezi, să-i consolezi, etc. Însă pe măsură ce cresc trebuie să-i laşi să se îndepărteze de tine, să-i lași să greşească iar tu să nu-i poţi ajuta, ba poate chiar să nici nu ştii despre greutățile lor. Pentru că aşa cresc mai puternici. Asta mi se pare cea mai grea parte din meseria de părinte: să-ţi laşi puiul să zboare.

Plictiseala indoor

      Locurile de joacă indoor le-am cunoscut când baiatul nostru a ajuns pe la vârsta de 2 ani. De atunci de fiecare data cand mergeam într-un astfel de loc aveam parte de muuuulta mişcare pentru că iniţial cineva trebuia să-l însoţeasca pe el la joacă iar apoi ca să o însoţesc pe fica mea care micuţă fiind nu ţinea ritmul şi nici nu reuşea peste tot singură. Chiar daca nu mă căţaram cu ei pe undeva, tot trebuia să-i urmaresc pentru cazul în care se întâmplă ceva şi trebuie intervenit. Mereu i-am invidiat pe părinţii care stau şi citesc ziarul.
      Ieri am avut programat că merg cu copii mei şi cu un prieten de-al lu' fi-miu la Kidsplanet (acolo unde pe la 3 ani fi-miu reuşea să se rătăcească dacă nu ne duceam cu el) aşa că mi-am pregatit caserole cu ardei, castraveti, mere, sandwichuri şi bautură şi hai să mergem. După discuţii legate de cine şi unde stă în maşină am reuşit sa ajungem la locaţia dorită. Nici nu apucasem sa platesc intrarea caci cei trei năzdrăvani stateau deja lipiţi de uşa în dosul căreia îi aştepta atâta distracţie. Începusem sa ma întreb daca nu cumva am fost prea curajoasă să-mi asum responsabilitatea de a mă duce singură într-un astfel de loc cu doi băieţi de 6 ani si o fetiţa de 3 ani. Am încercat să-mi adun curajul spunându-mi ca macar uşa de la intrare nu poate fi deschisă decât de adulti aşa că macar nu-i voi pierde. Am recapitulat conţinutul trusei medicale de urgenţe în caz de accidente, am tras aer adânc în piept si am intrat. Ne-am ales o masă la care să ne stabilim tabăra, s-au schimbat rapid în echipament adecvat (nici măcar fică-mea nu mi-a cerut ajutorul) şi aşteptau aliniaţi să le dau permisiunea de a rupe rândurile. (Le spusesem de acasă că dacă sunt ascultători o să mai merg cu ei şi altă dată.) Le-am reamintit baieţilor că lor, în calitate de copii mari şi de gentelmani, le revine sarcina de a avea grijă de cea mică şi le-am dat startul la joacă. Am despachetat ronţănelele, paharele, sticlele cu suc şi apa, am aranjat totul pe masă, am făcut ordine la haine si papuci şi mi-am scos din geantă cartea pe care mi-o luasem aşa într-o doară fără speranţa ca voi putea citi. Ei bine m-am saturat de citit. În cele şase ore cât am stat acolo am citit cât n-am mai citit de nu ştiu când: copiii m-au întrerupt doar când veneau să bea sau sa ronţăie câte ceva. Cei mari au avut grijă de cea mică, nimeni n-a căzut, şi în afară de câteva mici conflicte apărute între ei... totul a decurs incredibil de bine. Dacă n-aş fi avut cartea la mine m-aş fi plictisit îngrozitor. De-acum începe pentru noi ca parinţi mult aşteptata fază: plictiseala indoor. Poate data viitoare o sa iau mai mulţi copii cu mine. Aşa.... de plictiseală.

Vis de copil

La 6 ani băiatul meu vrea să devină astronaut:
- Vreau sa fiu primul astronaut care pune piciorul pe Jupiter
- Dar ştii că Jupiter e o planetă gazoasă si are o gravitatie mai mare de 20 de ori decât cea a Pamantului
- O să inventez o capsulă antigravitaţională cu care să pot să explorez. Nu-ţi face griji mama, o să o testez bine înainte şi promit să mă întorc acasă după o luna de cercetări ca să nu ţi se facă prea dor de mine.

Hoţul pe bicicletă

De dimineaţă mi-am dus fetiţa la grădiniţă ca de obicei; rutină, linişte, nimic deosebit. Deodată aud zarvă mare: în faţa grădiniţei câteva mămici şocate discutau agitate lângă o maşină cu geamul din dreapta spart. Un tip pe bicicletă spărsese geamul maşinii, luase geanta care stătea pe scaunul din dreapta şi într-o clipă, îşi luase zborul. Un tată care tocmai venea cu copilul la grădiniţă văzuse faza şi se pornise cu maşina în urmărirea hoţului. Pagubita suna deja la bancă să-şi anuleze cardurile, educatoarea suna la poliţie, alte câteva îşi faceau griji în legătură cu tăticul pornit în urmărire. Am plecat, n-am mai aşteptat deznodământul. Trăim într-o zona bună, liniştită unde nimic neplanificat nu se întâmplă şi prin urmare aşa ceva se va mai povesti o vreme. Soţul meu mă bate tot timpul la cap să nu-mi las geanta în maşină şi din dorinţa de a nu mă ciondăni cu el pe o temă aşa neimportantă am zis ca el dar în sinea mea l-am etichetat ca fiind puţin paranoic spunandu-mi că trăind atâta vreme în România e greu să-ţi uiţi toate fricile. Suntem aici de atâta vreme şi n-am auzit sau trăit ceva de genul ăsta aşa că uneori am mai uitat geanta în maşina sau chiar maşina descuiată. Dar... acum trebuie să spun "iartă-mă dragule că te-am considerat paranoic! ai avut dreptate!".