Cu autobuzul

Inevitabil facem comparatii intre copilaria noastra si copilaria copiilor nostri fie chiar si numai in gand dar o facem. Eu cel putin o fac des. Uneori ma surprinde sa vad ca unele lucruri se intampla total pe dos. De exemplu zilele trecute m-a intrebat fi-mea pe un ton plin de repros: "Mama, cand mergem si noi odata cu autobuzul?" Mi-am dat seama ca pentru ea mersul cu autobuzul e ca un fel de aventura, e ceva interesant. Avand doua masini n-am mai folosit demult transportul in comun. Eu am crescut altfel: parintii mei n-au avut niciodata masina asa ca am crescut cu transportul in comun care insemna burti imense stalcindu-mi fatza, oameni transpirati, perversi, hoti de buzunare, asteptari in statii, autobuze care nu mai vin... Copiii mei nu au astfel de experiente asa ca ei vor cu autobuzul. Ei stiu doar ca autobuzele sunt mari, spatioase, nu trebuie sa stai in scaun special, nu trebuie sa porti centura, te poti juca, etc.  Asa ca mi-am propus sa mergem intr-o zi cu autobuzul de la un capat la altul al orasului. Daca aude mama ca ma duc sa plimb copiii cu autobuzul zice ca m-am stricat la cap.