Particip voluntar la programul "Mama, e randul meu sa-ti citesc" de la scoala fiului meu. Ideea e simpla: pentru incurajarea micilor cititori incepatori (clasa I) cateva mame vin o data pe saptamana si copiii le citesc prin rotatie un mic text. Fiecare mama beneficiaza de un loc linistit in care sta si-i asculta pe copii cum se chinuie sa citeasca.
Motivele pentru care m-am inscris sunt mai multe si printre ele nu se numara faptul ca vreau sa jertfesc o picatura de sudoare la cladirea viitorului tarii ci sunt mult mai egoiste. Primul motiv ar fi ca vreau sa-i transmit faptic fiului meu ca cititul este o chestie importanta. Al doilea ar fi ca invatatoarea imi este tare simpatica si vreau s-o ajut cat pot. Si al treilea, poate un pic meschin, este ca vreau si eu sa stiu in ce ape se scalda colegii fiului meu. Crescand in Romania unde tot timpul se fac comparatii intre indivizi ma macina faptul ca aici sedintele cu parintii sunt despre treburi organizatorice si nu despre evolutia copiilor, evolutia progeniturilor fiind discutata intre 4 ochi, iar in calsa invatatoarea nu face comparatii, nu-i mustruluieste pe copii cand nu stiu iar copiilor nu li se dau nici un fel de note astfel incat daca-l intreb pe fi-miu despre un coleg sau altul daca stie sau nu ceva... el nu poate sa-mi spuna. Se pare ca astia chiar iau in serios ideea de invatamant bazat pe capacitatea individuala a fiecarui copil lasandu-l pe fiecare sa faca ce poate, cum poate in ritmul care poate. Astfel ca e absolut normal ca un copil sa repete clasa I sau oricare clasa fara sa fie tratat de invatatoare ca fiind ultima scursura.
Am ascultat sapte copii. Conform indicatiilor invatatoarei am incercat sa gasesc o mica lauda pentru fiecare fara sa-i mint. M-a impresionat un baietel care repeta clasa I si care citeste mai prost decat baiatul meu dar care parea sa ia treaba asta foarte in serios: in timp ce citea ii tremura degetelul cu care urmarea textul si in ciuda faptului ca am incercat sa-l detensionez glumind un pic cu el... a ramas incordat pana cand a terminat de citit. La sfarsit cand l-am laudat pentru truda lui s-a luminat tot la fata, parca a mai crescut un centimetru. Evident ca l-am comparat cu pezevenghiul meu pe care n-am nici o sansa sa-l laud cand termina de citit pentru ca mi-o taie scurt: "pot sa ma duc acum la joaca?" Mi-a palcut iarasi o fetita care a citit textul dintr-o suflare incat nu stiam ce sa-i spun mai ales ca stiu ca la ea acasa sunt 11 copii dar se pare ca parintii organizeaza bine lucrurile si ii pun pe cei mai mari sa exerseze cu cei mici.
Iar la sfarsit alta surpriza: cand ne-am luat ramas bun de la invatatoare ne-am intalnit toate mamele (5 la numar) inainte de a pleca acasa si pana am traversat curtea scolii si apoi inca putin la poarta s-a mai discutat una-alta dar... atentie!... nu s-a barfit deloc! nimeni nu a dat vreun nume de copil! discutiile au fost fair, s-a vorbit despre copiii care au citit insa, totul la general. Mi s-a parut incredibil. Fara replici de genul: "Gheorghita de-abia stie literele nici vorba sa citeasca dar nu ma mir ca nici ma-sa nu pare sa fi fost prea mult la scoala".
Oricum, mi-am satisfacut nevoia de comparatie: puiul meu nu-i cel mai rau. Mi se pare incredibil ce mult isi pune societatea in care cresti amprenta pe ceea ce devii mai tarziu. Ar trebui sa cred ca puiul meu e grozav pur si simplu asa cum e el (mai ales ca la ultima evaluare mi se spusese ca evolueaza foarte bine) dar nu ma pot abtine sa-l compar cu altii ca sa pot sa-l pretuiesc. Deci... educatia bate instinctul!
