Cu autobuzul

Inevitabil facem comparatii intre copilaria noastra si copilaria copiilor nostri fie chiar si numai in gand dar o facem. Eu cel putin o fac des. Uneori ma surprinde sa vad ca unele lucruri se intampla total pe dos. De exemplu zilele trecute m-a intrebat fi-mea pe un ton plin de repros: "Mama, cand mergem si noi odata cu autobuzul?" Mi-am dat seama ca pentru ea mersul cu autobuzul e ca un fel de aventura, e ceva interesant. Avand doua masini n-am mai folosit demult transportul in comun. Eu am crescut altfel: parintii mei n-au avut niciodata masina asa ca am crescut cu transportul in comun care insemna burti imense stalcindu-mi fatza, oameni transpirati, perversi, hoti de buzunare, asteptari in statii, autobuze care nu mai vin... Copiii mei nu au astfel de experiente asa ca ei vor cu autobuzul. Ei stiu doar ca autobuzele sunt mari, spatioase, nu trebuie sa stai in scaun special, nu trebuie sa porti centura, te poti juca, etc.  Asa ca mi-am propus sa mergem intr-o zi cu autobuzul de la un capat la altul al orasului. Daca aude mama ca ma duc sa plimb copiii cu autobuzul zice ca m-am stricat la cap.

Vagabonzi la alegere

Am vazut o emisiune la tv despre doi oameni (un el si o ea) de cincizeci si ceva de ani care au ales sa locuiasca pe strada. ???? Da, exact, au ales sa devina vagabonzi. S-au intalnit in urma cu un an pe strada si de atunci calatoresc impreuna dar fara sa fie un cuplu, doar camarazi de strada.Cel mai tare m-a impresionat ea sau, ma rog, ceea ce a spus ea. A crescut singura 5 fete pana in urma cu vreo doi ani cand a hotarat ca s-a saturat de viata pe care o duce, si-a luat cateva lucruri si a plecat sa locuiasca pe strada. "Nu vedeam decat munca, mancare, curatenie, cumparaturi si obligatii. De cand am plecat pot sa admir in liniste rasaritul soarelui, pot sa stau pe malul unei ape si sa ma bucur de susurul ei, pot sa locuiesc in ce oras vreau si nu am nici un stres. Singurele griji sunt ca dimineata trebuie sa ma prezint la un centru unde imi ridic suma zilnica de 12,5 euro cu care imi cumpar de mancare iar seara trebuie sa imi caut un loc uscat in care sa dorm. O data pe saptamana ma duc la centrul pentru persoanele fara adapost unde imi spal gratis hainele." Si copiii? "Cea mai mica are 15 ani. Fiecare om are in viata drumul lui iar drumul meu nu mai merge alaturi de al lor, fiecare trebuie sa-si traiasca viata lui, acum traiesc pentru mine, nu stiu cati ani vor mai urma dar vreau sa-i traiesc libera."  Nu avea nici un contact cu fetele ei de cand plecase de acasa si nici nu voia sa aiba. ????? Mintea mea nu poate intelege iar inima nici atat. Poate am eu o inima prea mare si o minte prea ingusta....

Greu cu copii dar mai greu fara

Puiutii mei au plecat pentru cateva zile in vizita la niste prieteni. In prima zi fara ei am dormit pana la ora 10. Ma tot trezeam si ma uitam speriata la ceas, apoi imi aminteam ca nu am pe nimeni care sa trebuiasca hranit, imbracat, pregatit de gradinita sau scoala... si adormeam la loc. M-am trezit si am recapitulat: diseara sunt de serviciu si pana atunci am de facut cumparaturi, curatenie si rufe de spalat. Bun. In ce ordine? Pai... n-are importanta, fac ce am chef si cum am chef: nu am copii de dus/adus, nu trebuie sa pun masa nimanui, nu trebuie sa strang dupa nimeni... asa ca sunt libera. Nu trebuie sa incadrez cumparaturile in timpul in care copiii sunt plecati, nu trebie sa fiu acasa cu masa gata la o anumita ora, nu am nici un fel de constrangeri. Daca imi ramane timp pot chiar sa dorm putin dupa-amiaza (de cand n-am mai facut asta oare?). Toata ziua am trebaluit IN LINISTE. A fost tare bine. De fapt nu a fost bine. A fost doar usor. Si sinistru. Casa e ingrozitor de linistita, lipsita de viata parca, pustie. Azi nu a alergat nimeni la mine strigand "Mamaaaa", azi nu mi-a cantat nimeni un cantecel nou, nu mi-a desenat nimeni nimic. Cum sa pun masa la pranz si sa mananc singura in tacere? fara sporovaiala lor?  Si uite asa,  inainte de sfarsitul zilei incepusem deja sa ma intreb daca nu-i pot lua totusi acasa mai devreme decat stabilisem initial. O fi ea viata fara copii mai usoara dar e ca o ciorba fara sare si piper: poti sa pui in ea cate legume vrei, n-o sa aiba nici un gust.