Curs de pregătire pentru naștere

Fiind însărcinată din nou și spunându-mi-se că dacă totul e ok o să nasc normal m-am apucat să ma interesez despre ce si cum va fi. Am aflat că pot sa-mi aleg spitalul la care voi naște, că voi naște cu moașa de serviciu sau dacă sunt complicații cu medicul de gardă. Aoleu! M-am speriat toată! Cum să nasc eu cu niște persoane pe care nu le cunosc? Incepea să-mi pară rău după Românica. Puțin îngrijorată am început să caut informații pe net despre spital și personalul spitalului la care m-am gândit eu că aș vrea să nasc. Așa am aflat că se organizează în cadrul spitalului de către moașele care lucrează acolo, cursuri de pregătire a nașterii, cursuri la care poți cunoaște echipa, poți vizita clinica și te poți familiariza cu tot ceea ce va urma. De altfel, oricine poate vizita secția de maternitate, trebuie doar să dai telefon să te programezi la vizită. Așa că m-am hotărît să ma înscriu și eu la un curs dacă tot e plătit de asigurări. Am stat cu numărul de telefon pe birou vreo săptămână fără să mă pot hotărî să sun. Aveam o mulțime de îndoieli: ce-o sa zică tantile alea despre germana mea deloc perfectă, poate or să mă trimită în zeflemea la un curs de germana și abia apoi să vin la ele; poate or să mă întrebe de ce fac curs de pregătire abia la al doilea copil ;poate or sa-mi sugereze sa ma intorc in România ca si Nokia s-a dus tot acolo. Si multe alte bazaconii îmi treceau prin cap. Ieri mi-am luat inima în dinți și am sunat. O doamna foarte draguță mi-a spus unde să mă prezint cu cardul de asigurat. Azi, mi-am luat aura de auslander cuminte și m-am prezentat la înscriere care se face direct la sala de nașteri. Acolo m-a întâmpinat o doamna așa drăguță care a stat de vorba cu mine, am stabilit data începerii cursului în funcție de programul meu și care m-a facut sa ma simt așa de în largul meu cum nici nu credeam că e posibil să mă simt vreodată într-un spital. Iar ambientul... mai ca-ți vine să naști mai des. Offf, greu mai scăpăm de tarele cu care ne-am ales în frumoasa Romanie, de la poporul ei cald și ospitalier!

M&M

Cred că toată lumea cunoaște bombonelele M&M. Cei de vârsta mea cu siguranță că nu le știu din copilărie. Acum, la o vârsta deloc specifică bombonelelor, le-am redescoperit noi utilizări. Le-am cumpărat inițial pentru Ștefan dar cum avem un copil complet atipic (nu prea se dă cu dulciurile) a trebuit să le lichidam noi cumva căci români fiind, doar n-o să aruncăm mâncarea! Nu spun că n-ar fi bune sau ca nu ne-ar plăcea (groh-groh!) dar conținutul lor caloric ne cam taie pofta. Ca să ne gasim o scuză așadar pe care s-o folosim apoi când alergam pe bicicleta sau când schimbam marimea la haine, am găsit si un scop ”nobil” pentru a savura în liniște minunatele bombonele M&M. Ne-am gândit să-l învățăm pe Ștefan culorile: noi îi cerem să ne dea o bomboana galbena sau roșie, ș.a.m.d. iar el caută culoarea; în felul ăsta nici nu ne mai deranjăm să ne ridicăm să luăm o bombonică de pe masă și avem și senzația ca am desfășurat o activitate cu scop pedagogic. În același scop aș putea chiar să-mi diversific garderoba... hmmm... sper sa nu-i vină și delicatului meu soț ideea să-mi ofere în același scop în fiecare zi câte un buchet de flori, în fiecare zi altă culoare. Oau, și cu numerele cum o să facem? Ieri ți-am dat o palmă, azi îți dau două, maine trei... Biet copil cu așa parinți! Și când mă gândesc că mai facem unul...