Prezent

6:45 a.m.
Pe jumătate adormit, Ștefan își mânca în liniște cerealele iar eu îmi beam cafeaua în liniște lângă el. Privindu-i chipul încă de copil dar de pe care atingerea pubertății începe deja să fure în fiecare zi câte puțină seninătate, am simțit nevoia să imortalizez într-o poză chipul acela cu parul ciufulit și ochii obosiți de cititul până mult prea târziu în noapte.
- Ah, mama!!! Încetează!
- Dragul mamei, am senzația că timpul trece prea repede, tu crești prea repede... cu ajutorul fotografiilor încerc să păstrez cât mai multe momente din prezent înainte ca ele sa devină deja trecut. Te rog nu mai fugi atât de aparatul foto!
- ooook!
După câteva cadre și câteva linguri de cereale:
- Mama dar... cât durează prezentul?
- Păi... greu de spus... cam cât o clipă.
- ... dar... la sfârșitul clipei începutul clipei e deja trecut, nu?
- ... da, cam așa. Așa că hai să ne bucurăm de prezent, tocmai pentru că e așa de scurt.

Am trait s-o aud si pe-asta!!!

    Mie imi place tare mult sa citesc. De cand ma stiu citesc. E drept ca acum am mai putin timp pentru citit decat aveam cand eram acasa la mama. Asa ca de cand am devenit mama m-am straduit sa le cultiv copiilor mei gustul pentru carti. Inca imi amintesc cum in clasa intai buchiseam impreuna cu fiul meu la cate o carte iar el... ar fi facut 1000 de alte lucruri dar nu sa citeasca pentru ca cititul e greoi la inceput si dureaza o vesnicie pana cand extragi informatia din insiruirea aparent nesfarsita de litere. Nu credeam ca voi apuca ziua in care sa-l vad citind cu drag. Acum e in clasa a patra si peste zi inca nu isi gaseste timp prea des pentru citit dar seara la 20:30 e in pat cu o carte in mana si uneori il prinde miezul noptii inca citind.
    Aseara m-am dus sa-i spun noapte buna. Tocmai se apuca de citit. "Mama, stii care e cel mai rapid, usor si frumos mod de a calatori oriunde pe lumea asta si chiar si in alte lumi?" "Cu gandul?" incerc eu, "Nu! Cu o carte! E de-ajuns s-o deschizi si sa citesti si deodata calatoresti intr-o alta lume desi inca esti in pat. E ca si cum ai avea un cinematograf in cap".
    Oau! Am trait s-o aud si pe-asta! Cuvintele lui imi dau curaj sa raman pe baricade si cu sora-sa care acum e in clasa intai si se afla in faza cititului greoi. Asa ca de cate ori am ocazia imi iau fata in brate si citim in asteptarea zilei in care isi va lua singura cartea in brate sa citeasca.

Mozaic socio-cultural

Iaca in curand se fac 8 ani de cand traim in Ruhrgebiet , o regiune cu un istoric foarte indelungat in importarea fortei de munca din toate colturile lumii. In consecinta aici traiesc impreuna de generatii intregi nemti, sasi, turci, rusi, polonezi, italieni.... si au invatat sa conviatuiasca desi de multe ori diferentele culturale sunt mari dand de multe ori nastere la prejudecati si determinand unele minoritati sa traiasca oarecum in lumea lor fara sa se integreze total. Insa, cu bune si rele, societatea asta pestrita imi place la nebunie. Iar pentru copiii mei e contextul ideal pentru a creste Multi-Culti, pregatiti pentru globalizarea tot mai pronuntata pe zi ce trece. Astfel ca unul din primele lucruri pe care le intreaba copiii mei cand cunosc un alt copil este "si... tu ce limba mai vorbesti in afara de germana?". Cu greu ma pot abtine sa nu zambesc atunci cand uneori copilul intrebat e nevoit sa raspunda (usor jenat de handicapul aparent) "nici una". Traiul aici insa te pune uneori in postura de a cauta indelung raspunsuri la unele intrebari de genul: "mama, de ce isi invelesc capul unele femei?" Trebuie sa fii foarte atenta la ce raspunzi pentru ca una dintre acele femei "invelite" poate fi mama colegei/ului copilului tau. Sau: "mama, de ce nu are Samira voie sa manance carne de vita iar Tuana nu are voie sa manance carne de porc?" "Pai... pentru ca parintii Samirei cred ca vaca e sfanta iar parintii Tuanei cred ca porcul e necurat" "???da' de ce????"..... "mama de ce din cladirea de peste drum se aude vinerea o voce de barbat care plange?" "nu e un barbat care plange, e muezinul care striga rugaciunea" "???? ce e ala un muezin? si de ce trebuie sa strige rugaciunea in felul asta trist?".... Exista si situatii de-a dreptul jenante nascute in urma diverselor prejudecati. Am si aici un exepmlu: intr-o zi m-a intrebat o colega: "Auzi, cum de esti tu asa normala?" "aaaa.... cum adica de ce sunt normala? n-ar trebui sa fiu normala? ce vrei sa zici?" Din pacate la cateva strazi mai departe de locul unde locuieste colega mea e o caldire in care s-au aciuiat cateva familii de tigani romani si care au reusit sa sperie cartierul. Pentru colega mea erau romani si atat. Mi-a luat ceva vreme pana i-am explicat de ce dar am apreciat ca m-a intrebat; am considerat ca fiind o dovada de respect fata de mine faptul ca a avut curajul sa ma intrebe deschis, a avut disponibilitatea sa faca efortul de a intelege. De fapt de aia functioneaza aici societatea asta pestrita: pentru ca oamenii incearca sa inteleaga.

Permis de bicicleta

Baiatul mamei creste: e in clasa a patra. Alaturi de el descopar si invat o multime de lucruri noi. De altfel din clipa in care s-a nascut, fiind primul copil, mi s-a deschis un orizont cu totul nou, o lume plina de necunoscut si descoperiri inevitabile. Despre o astfel de situatie urmeaza sa povestesc acum: in cadrul scolii invata sa mearga regulamentar pe bicicleta urmand ca la sfarsitul anului sa dea examen cu politia (teorie si practica) si sa-si ia permisul de mers pe bicicleta care consta intr-un certificat pe hartie si un abtibild pe bicicleta. Partea practica a "scolii de bicicleta" e compusa dintr-o prima parte si anume exersarea unui traseu construit in curtea scolii in care copiii trebuie sa mearga pe o linie trasata cu o singura mana pe ghidon (cu cealalta semnalizeaza schimbarea directiei), trebuie sa se uite inapoi peste umar, sa citeasca un numar pe care sa-l comunice altcuiva ulterior si in acest timp sa nu piarda directia sau controlul bicicletei, sa ocoleasca obstacole, sa mearga in slalom.... etc. Apoi vine instructajul pe strada unde e nevoie de parinti. Prima sedinta "pe teren" a fost ieri si am participat si eu. Ne-am adunat in curtea scolii: 4 mame (pe bicicleta), 3 tati (unul cu bicicleta si doi pe jos) invatatoarea si politistul care se ocupa de proiectul cu pricina. Pe ordinea de zi: plecarea de pe loc (cu asigurare si semnalizare), viraj la dreapta (din nou asigurare si semnalizarea intentiei, traversarea unei strazi si ocolirea unui obstacol pe sensul tau de mers. Dupa ce s-au recapitulat regulile de circulatie necesare (prioritatea de dreapta, semnalizarea corespunzatoare, asigurarea corecta, prioritatea pietonilor in intersectii), copiii au primit veste reflectorizante iar cei care nu au avut de acasa au primit de la politist biciclete si casti de protectie (politistul a venit cu o dubita incarcata de biciclete si casti). S-a discutat traseul ce urma sa fie parcurs, copiii au fost impartiti in grupe de cate cinci, fiecare grupa fiind condusa de un parinte pe bicicleta. Politistul a ramas in intersectia principala iar invatatoarea impreuna cu alti doi parinti (pedestri) in punctele cheie ale traseului. Parintii pe bicicleta au mers prima tura in fata aratandu-le copiilor ce trebuie sa faca, dupa care parintele a trecut in spate urmand ca fiecare copil sa faca o tura fiind cap de coloana (deci traseul a fost parcurs de 6 ori). In tot acest timp rolul parintelui era sa ii urmareasca pe copii, sa le atraga atentia cand greseau ceva sau sa-i laude cand totul decurgea ca la carte si.... sa faca semn soferilor sa-si vada de drum atunci cand acestia stateau si asteptau cuminti in urma coloanei de biciclete creind astfel un trafic artificial, chestie total contraproductiva (scopul iesirii fiind acela de a le da copiilor ocazia sa invete sa mearga pe bicicleta IN TRAFIC). Toul s-a desfasurat foarte bine, copiii s-au comportat exemplar, au fost ascultatori si le-a placut foarte mult fiind o iesire din rutina scolara (vorbesc in primul rand de grupa mea).  La sfarsit politistul a multumit parintilor prezenti pentru sustinerea proiectului si a solicitat copiilor o baie de aplauze in acest scop, aplauze care nu s-au lasat deloc asteptate si care au venit pline de entuziasm. Parintii au zambit un pic fastaciti si-apoi au plecat acasa. Nu stiu cum au perceput ceilalti parinti toata povestea dar eu am plecat acasa cu un sentiment pozitiv, bucuroasa ca am putut sa fiu partasa la o experienta importanta pentru copilul meu. Trebuie sa recunosc ca pentru mine totul a fost o provocare dat fiind faptul ca in primul rand eu am invatat sa merg pe bicicleta acu' vreo 3 ani, adult fiind, si ca cel mai mult merg cu masina, rareori cu bicicleta. Asa ca simplul gand ca trebuie sa fiu exemplu in fata copiilor din clasa fiului meu si de fata cu politia imi aducea fiori reci pe spinare si tremuraturi in stomac. Nu m-as fi dus dar n-am putut sa refuz copilul: n-aveam nici o scuza buna. In consecinta am strans din dinti si m-am dus si am reusit sa fac ce trebuie, cum trebuie si fara sa ma fac de ras. Iar copilul meu a fost mandru de mine gand care ma va ajuta si data viitoare sa-mi inving barierele si fricile straduindu-ma sa fiu un parinte mai bun. Multumesc puiul mamei pentru toate lucrurile noi pe care ma inveti direct sau indirect!

Mama trebuie sa se duca la serviciu puiule!

Femeia moderna le face pe toate: are un job, are copii, citeste carti de parentig, nutritie (si bineinteles ii ramane timp si pentru alte genuri de literatura), face sport, are viata sociala iar copiii sunt fericiti crescand intr-o armonie de poveste. Serios????
Inseamna ca eu nu sunt deloc moderna pentru ca... mie nu-mi ies toate astea. Si mi se intampla destul de des sa-mi doresc sa pot juca rolul clasic de femeie casnica. In seara asta mi s-a intamplat de exemplu. Ma pregateam sa ma duc la serviciu (tura de noapte). Iar Lucia e bolnava: o viroza respiratorie cu febra, frisoane, dureri de cap... asa ca in timp ce ma pregateam sa ies din casa mi s-a agatat de picior plangand "mama, te rog nu pleca, ramai cu mine!" Offff! Ce-as mai fi urlat! Ce m-as fi asezat langa ea si n-as mai fi plecat... Dar, in loc de toate astea am luat-o in brate, am dus-o in pat explicandu-i inca o data ca nici eu nu am ce sa ii fac mai mult sa se simta bine dacat ii poate face tata, ca o sa adoarma in curand si cat ai clipi noaptea o sa treaca si mama o sa vina acasa. Copilul a inteles. Mititica de ea e asa de intelegatoare... Dar eu am plecat la servici cu sufletul gri si greu, invidiindu-le pe mamicile casnice care pot sa-si tina copilul bolnav in brate oricand, nu doar in zilele cand au liber.

Prieteni

Când eram eu așa mai tânără, adică pană mai ieri, eram convinsă ca părintii trebuie să fie prieteni cu copiii lor, chiar dacă niște prieteni mai plicticoși dar în genere prieteni, înțelegându-le nevoile, oblojindu-i fără sa spună "ți-am spus eu!", fiindu-le alături și atunci când fac tâmpenii, etc. De fapt și acum îmi place ideea însă... din postura de părinte...  pare sa fie deodată mai greu. Azi i-am certat (am făcut aproape o criză de fapt) pentru că venind de afară au ales intrarea prin spatele casei, prin grădină și erau cu rolele în picioare: tocmai plouase, pământul era ud iar rolele lor făceau niște șanțuri frumoase în gazonul meu. Gazonul meu!!!! Lua-l-ar naiba de gazon! Nici nu i-am întrebat cum a fost afară, dacă s-au distrat.... nimic! Gazonul a fost mai important. Iar ei stăteau săracii uimiți și nu conteneau sa-mi explice că n-au știut, că nu s-au gândit că nu e bine să meargă cu rolele pe iarba. Dar nu m-am oprit. Nuuuu, am continuat! Mai ales că și bărbatu-meu m-a ambalat observând cat de  murdare sunt rolele. În final rolele s-au spălat, gazonul o să-și revină iar copiii au învățat ca.... ce-or fi învățat oare?
Un alt exemplu: noaptea trecută eram de serviciu și pe la ora 22:30 fi-miu îmi tot trimitea diverse prostioare pe viber de pe smart phone-ul câștigat de curând ca premiu (de la noi) pentru rezultatele foarte bune obținute la școală. În loc sa mă bucur că se gândește la mine și îmi trimite chestii haioase (în câțiva ani probabil nici n-o să-mi răspundă la telefon) singurul gând pe care îl aveam în cap era "de ce nu doarme la ora asta? sau dacă nu poate dormi de ce nu citește o carte? de ce pierde vremea cu telefonul?" Am reușit sa mă cenzurez și am stat puțin cu el la palavre după care i-am sugerat ca ar fi înțelept sa se culce.

Exemplele din păcate pot continua.... Așa că oricât de mult mi-ar plăcea, nu cred că o să pot să fiu prietena copiilor mei. O să încerc, o să fac tot ce pot însă... nu sunt foarte optimistă în direcția asta.

Cremene? Chibrit? Sau Bricheta?

Stefan a invatat sa faca nod la sireturi. Nu e mare branza la aproape 9 ani ai lui. Noi am invatat sa facem asta mult mai devreme deoarece pe vremea noastra nu erau papuci cu scai dar in generatia lui Stefan copiii nu prea mai stiu sa faca asta. Si parintii sunt comozi asa ca prefera sa cumpere incaltaminte cu scai decat sa se chinuie sa-i invete pe copii sa faca nod. Comerciantii se adapteaza si in consecinta chiar gasesti pe piata preponderent pantofi cu scai pentru copii. Saptamana trecuta am remarcat ca un prieten de-al lui Stefan avea la sport pantofi cu sireturi asa ca l-am laudat "oau! stii sa faci nod!" la care copilul a raspuns sincer: "nu stiu sa fac nod, tata mi-a facut un nod special". Intr-adevar taica-su ii facuse nu stiu ce natie de nod (ceva marinaresc...) care ii permitea copilului sa largeasca sau sa stranga sireturile tragand intr-un anumit mod de ele. Tatal mi-a povestit ulterior ca a cautat pe net si a gasit nodul asta ca sa nu se mai chinuie copilul sa invete sa faca nod. ?????!!!!!????? Initial imi venea sa intreb daca inca il mai hraneste pe baiat cu lingurita ca sa nu se chinuie copilul cumva sa invete sa manance singur dar apoi m-am temperat si mi-am zis ca poate omul o fi incercat de multe ori in zadar si poate copilul chiar nu reuseste sa faca nod si atunci a cautat o solutie de compromis asteptand momentul cand pustiul va fi mai indemanatic. Nu m-am mai gandit apoi la chestia asta. Ieri am gasit niste pantofi foarte faini la Decathlon si care erau la pret redus deoarece erau cu siret motiv pentru care nu se vandusera prea bine. Amintindu-mi situatia de saptamana trecuta de la sport m-am gandit sa iau asta ca pe o provocare si totodata sa fac un bine bugetului casei si sa-i cumpar si lui Stefan o pereche de pantofi cu sireturi. Acasa i-am aratat pantofii si l-am intrebat daca vrea sa invete sa faca nod. A fost foarte interesat. I-am aratat de cateva ori si vazand cum isi inoada degetele dar sireturile nu, deja incepusem sa-mi pierd rabdarea si ma gandeam sa ma duc sa caut pe net sa gasesc nodul magic insa copilul nu era descurajat ca nu reuseste si voia in continuare sa exerseze. A intervenit taica-su si i-a aratat si el varianta lui de nod (99% la fel ca a mea ) si tot exersand, in scurt timp a reusit sa priceapa cum se face nod la papuci si a avut tenacitatea sa se innoade si deznoade la papuci de vreo 30 de ori la rand ca sa exerseze si sa-i iasa nodul repede. Era asa de incantat de el ca poate sa faca nod!!!!! A ramas incaltat cu papucii cei noi pana s-a dus la culcare. Azi mi-a spus foarte mandru de el "mama, dimineata m-am incaltat din nou sa vad daca mai stiu sa fac nod si am reusit din nou. Stii ca pot sa fac nod si fara sa ma uit? Imi plac asa de mult pantofii cu sireturi!!! De-acum incolo numai din astia sa-mi cumperi!" Stateam si ma minunam ce bucuros poate sa fie ca a facut o chestie cu totul banala (pragmatic vorbind). Ma tot gandeam ca daca n-ar fi avut sotul meu rabdare sa exerseze cu el in continuare eu poate apelam la vestitul nod de pe net iar copilul tragea concluzia: "nu sunt indemanatic, n-am fost in stare sa fac nod la siret". Astia suntem noi parintii din ziua de azi: nu vrem sa-i lasam pe copii sa se chinuie, nu avem de fapt rabdare sa ne uitam la ei cum se chinuie, vrem sa-i protejam de un posibil esec si mai tarziu ne intrebam de ce vor fast-food sau de ce isi schimba partenerul la primul semn de dificultate, de ce nu vor copii, de ce.... De fapt e firesc: nu mai aprindem focul cu cremene, nu ne mai ducem pana la tv sa schimbam canalul, nu caram apa cu galeata de la fantana.... Deci??? Cum e bine? Sa-i incurajam sa se chinuie sa aprinda focul cu cremene sau sa le dam o bricheta in mana? Cand e bine sa-i lasam sa se chinuie si cand nu? Cand inseamna chinul evolutie si cand inseamna doar energie irosita inutil?

Peugeot 206 vs Honda Jazz

După doi ani si 14 000 km cu Peugeot-ul meu, a trebuit sa trec o perioada pe Honda Jazz. Primele zile au fost ca dansul unui cioban cu o balerina: tot o smucitura si-o zgâlțâiala. Încet încet s-a mai obișnuit ciobanul cu balerina si a început sa-i placa: servodirectie fina, accelerație sensibila iar frâna și mai sensibila. Dar după doua săptămâni s-a întors ciobănița mea acasă și, deși mi-a plăcut Honda, m-am bucurat sa fac din nou o sârbă în trafic cu Peugeotul meu.

Nevoi

     Am vazut noaptea trecuta o emisiune documentar despre mame abandonate de catre copii, mame care nu mai au nici o legatura cu copiii lor pentru ca pur si simplu copiii lor nu mai vor sa aiba de-a face cu ele. In prim plan era cazul unei mame care avea doua fete de 32 si 36 de ani si care nu voiau sa mai auda de ea. Reprosurile pe care i le faceau mamei lor erau de genul: "tot timpul avea treaba, niciodata nu avea timp de noi, chiar si cand stateam de vorba trebaluia prin casa". Iar mama pe de alta parte povestea cu lacrimi in ochi cum a muncit toata viata ca sa le asigure fetelor o existenta decenta. Sau "ne-a tratat tot timpul ca pe niste copii, n-a discutat niciodata cu noi" iar mama "am incercat tot timpul sa le protejez, sa nu le impovarez cu griji si ganduri". Si drama era ca desi fetele intelegeau tot ce spunea mama lor si intelegeau zbuciumul si durerea ei spuneau ca intre ele e o distanta prea mare ca sa se poata reapropia vreodata deoarece inca din copilarie ei au perceput-o pe mama ca pe un robotel care face o multime de treburi si ca nu-si amintesc sa fi existat vreo legatura sentimentala intre ele.
     Emisiunea m-a tulburat teribil si inca ma bantuie, nu ma pot opri sa nu ma intreb daca nu cumva le ofer copiiilor ceea ce ei de fapt nu au nevoie si ca ratez tocmai ceea ce pentru ei e important. Ma gandeam la nenumaratele dati cand le-am spus: "nu pot acum, asteapta sa termin..." sau uneori cand vin dimineata de la serviciu rupta de oboseala dupa o noapte alba, ii spun Luciei "imi pare rau draga mea dar nu cred ca sunt in stare sa-ti impletesc codite" si o trimit la tat-su sa-i puna doua clame in par. Cred ca nu as muri daca as face efortul sa incalcesc acolo doua cozi caci ea e oricum multumita. Poate pentru ea e important ca mama desi obosita isi face timp sa-i aranjeze parul pentru gradinita. Am muncit ca nebunii in ultima luna ca sa renovam casa si sa ne mutam, sa le amenajam camerele cat mai frumos, sa se bucure cand ne mutam. Insa ieri cand treceam cu masina pe strada unde locuiam inainte mi-a zis Lucia "Mama mi-e dor de apartamentul in care locuiam inainte". Am intrebat-o de ce ii este dor si mi-a raspuns unsor trista "pentru ca acolo eram mai aproape unii de altii". E adevarat ca vechiul apartament era cu 3 camere dispuse radial in jurul unui hol asa ca daca usile erau deschise era ca si cum ar fi fost o singura camera mare iar acum locuim intr-o casa cu trei nivele. Eu as zice ca e de bine ca nu ne mai deranjam unii pe altii asa usor insa uite ca ea o percepe ca pe o departare.
     Oare ce vor spune cand vor fi adulti? Vor avea timp sa-mi raspunda la telefon?

Cu autobuzul

Inevitabil facem comparatii intre copilaria noastra si copilaria copiilor nostri fie chiar si numai in gand dar o facem. Eu cel putin o fac des. Uneori ma surprinde sa vad ca unele lucruri se intampla total pe dos. De exemplu zilele trecute m-a intrebat fi-mea pe un ton plin de repros: "Mama, cand mergem si noi odata cu autobuzul?" Mi-am dat seama ca pentru ea mersul cu autobuzul e ca un fel de aventura, e ceva interesant. Avand doua masini n-am mai folosit demult transportul in comun. Eu am crescut altfel: parintii mei n-au avut niciodata masina asa ca am crescut cu transportul in comun care insemna burti imense stalcindu-mi fatza, oameni transpirati, perversi, hoti de buzunare, asteptari in statii, autobuze care nu mai vin... Copiii mei nu au astfel de experiente asa ca ei vor cu autobuzul. Ei stiu doar ca autobuzele sunt mari, spatioase, nu trebuie sa stai in scaun special, nu trebuie sa porti centura, te poti juca, etc.  Asa ca mi-am propus sa mergem intr-o zi cu autobuzul de la un capat la altul al orasului. Daca aude mama ca ma duc sa plimb copiii cu autobuzul zice ca m-am stricat la cap.