Eu n-o sa fac copii

Intr-o zi baietelul meu imi spune cu o mina serioasa ca el nu crede ca o sa aiba copii. L-am intrebat: "de ce spui asta?" "pai e simplu: daca eu o sa ma fac astronaut si sotia mea o sa fie bolnava cine o sa stea cu copii?" Nu stiu ce l-o fi apucat caci... n-a fost nici unul bolnav in casa de ceva vreme. Am incercat sa-i spun sa nu-si faca griji caci intotdeauna se gasesc solutii dar m-a surprins sa vad ca la 7 ani ai lui isi da seama oarecum ca uneori copiii si visele adultilor se ciocnesc alcatuind o realitate nu intotdeauna frumoasa. Cert este ca eu la varsta lui... nu-mi faceam astfel de ganduri.

A compara... sau nu

Particip voluntar la programul "Mama, e randul meu sa-ti citesc" de la scoala fiului meu. Ideea e simpla: pentru incurajarea micilor cititori incepatori (clasa I) cateva mame vin o data pe saptamana si copiii le citesc prin rotatie un mic text. Fiecare mama beneficiaza de un loc linistit in care sta si-i asculta pe copii cum se chinuie sa citeasca.

Motivele pentru care m-am inscris sunt mai multe si printre ele nu se numara faptul ca vreau sa jertfesc o picatura de sudoare la cladirea viitorului tarii ci sunt mult mai egoiste. Primul motiv ar fi ca vreau sa-i transmit faptic fiului meu ca cititul este o chestie importanta. Al doilea ar fi ca invatatoarea imi este tare simpatica si vreau s-o ajut cat pot. Si al treilea, poate un pic meschin, este ca vreau si eu sa stiu in ce ape se scalda colegii fiului meu. Crescand in Romania unde tot timpul se fac comparatii intre indivizi ma macina faptul ca aici sedintele cu parintii sunt despre treburi organizatorice si nu despre evolutia copiilor,  evolutia progeniturilor fiind discutata intre 4 ochi, iar in calsa invatatoarea nu face comparatii, nu-i mustruluieste pe copii cand nu stiu iar copiilor nu li se dau nici un fel de note astfel incat daca-l intreb pe fi-miu despre un coleg sau altul daca stie sau nu ceva... el nu poate sa-mi spuna. Se pare ca astia chiar iau in serios ideea de invatamant bazat pe capacitatea individuala a fiecarui copil lasandu-l pe fiecare sa faca ce poate, cum poate in ritmul care poate. Astfel ca e absolut normal ca un copil sa repete clasa I sau oricare clasa fara sa fie tratat de invatatoare ca fiind ultima scursura.

Am ascultat sapte copii. Conform indicatiilor invatatoarei am incercat sa gasesc o mica lauda pentru fiecare fara sa-i mint. M-a impresionat un baietel care repeta clasa I si care citeste mai prost decat baiatul meu dar care parea sa ia treaba asta foarte in serios: in timp ce citea ii tremura degetelul cu care urmarea textul si in ciuda faptului ca am incercat sa-l detensionez glumind un pic cu el... a ramas incordat pana cand a terminat de citit. La sfarsit cand l-am laudat pentru truda lui s-a luminat tot la fata, parca a mai crescut un centimetru. Evident ca l-am comparat cu pezevenghiul meu pe care n-am nici o sansa sa-l laud cand termina de citit pentru ca mi-o taie scurt: "pot sa ma duc acum la joaca?"  Mi-a palcut iarasi o fetita care a citit textul dintr-o suflare incat nu stiam ce sa-i spun mai ales ca stiu ca la ea acasa sunt 11 copii dar se pare ca parintii organizeaza bine lucrurile si ii pun pe cei mai mari sa exerseze cu cei mici.

Iar la sfarsit alta surpriza: cand ne-am luat ramas bun de la invatatoare ne-am intalnit toate mamele (5 la numar) inainte de a pleca acasa si pana am traversat curtea scolii si apoi inca putin la poarta s-a mai discutat una-alta dar... atentie!... nu s-a barfit deloc! nimeni nu a dat vreun nume de copil! discutiile au fost fair, s-a vorbit despre copiii care au citit insa, totul la general. Mi s-a parut incredibil. Fara replici de genul: "Gheorghita de-abia stie literele nici vorba sa citeasca dar nu ma mir ca nici ma-sa nu pare sa fi fost prea mult la scoala".

Oricum, mi-am satisfacut nevoia de comparatie: puiul meu nu-i cel mai rau. Mi se pare incredibil ce mult isi pune societatea in care cresti amprenta pe ceea ce devii mai tarziu. Ar trebui sa cred ca puiul meu e grozav pur si simplu asa cum e el (mai ales ca la ultima evaluare mi se spusese ca evolueaza foarte bine) dar nu ma pot abtine sa-l compar cu altii ca sa pot sa-l pretuiesc. Deci... educatia bate instinctul!

Globalizare

O româncă stabilită în Germania a cumpărat din Belgia o maşină de la un român stabilit în Anglia. De-abia aştept să văd faţa funcţionarului de la înmatriculări.

Radacini... şi aripi

"Două lucruri au nevoie copiii de la părinţi: rădăcini şi aripi" scria Goethe cu ceva vreme în urmă.

"Cu rădăcinile e uşor... însă aripi? ca să zboare? de ce să zboare? chiar trebuie? puiul meu pe care l-am crescut cu atîta grijă şi trudă? să-l las să zboare singur? cum? să-l încurajez chiar? NU SE POATE!" strigă în replică inima de mamă dinlăuntrul meu. "Da!" răspunde calm raţiunea influenţată de cărțile citite şi de dorinţa de a dărui lumii un individ puternic şi capabil să-şi poarte singur de grijă.

Are doar 6 ani şi azi i-am dat voie pentru prima dată să iasă singur afară la joacă.  Locuim într-o zona de 30km/oră, cu case de maxim 2 etaje, la distanţă de 5 min. de şcoală. Acum e vacanţă şi cînd e vremea frumoasă copiii din vecini se adună în curtea şcolii să se joace cu bicicletele , trotinetele sau rolele. L-am lăsat şi eu astăzi pe fiul meu pentru prima dată. I-am dat un walkie-talkie la el ca să putem totuşi comunica într-un fel, am tras aer în piept şi l-am condus la uşă unde îl aşteptau deja 2 băieţi. Cu greu mă pot abţine să nu construiesc în minte scenarii în care el se accidentează grav. Cînd sunt mai mici e mai uşor să-i încurajezi să fie independenţi, să-i laşi să greşească, sa-i laşi să se chinuie, să înveţe pe pielea lor pentru că eşti totuşi lîngă ei să le ştergi lacrimile, să-i încurajezi, să-i consolezi, etc. Însă pe măsură ce cresc trebuie să-i laşi să se îndepărteze de tine, să-i lași să greşească iar tu să nu-i poţi ajuta, ba poate chiar să nici nu ştii despre greutățile lor. Pentru că aşa cresc mai puternici. Asta mi se pare cea mai grea parte din meseria de părinte: să-ţi laşi puiul să zboare.

Plictiseala indoor

      Locurile de joacă indoor le-am cunoscut când baiatul nostru a ajuns pe la vârsta de 2 ani. De atunci de fiecare data cand mergeam într-un astfel de loc aveam parte de muuuulta mişcare pentru că iniţial cineva trebuia să-l însoţeasca pe el la joacă iar apoi ca să o însoţesc pe fica mea care micuţă fiind nu ţinea ritmul şi nici nu reuşea peste tot singură. Chiar daca nu mă căţaram cu ei pe undeva, tot trebuia să-i urmaresc pentru cazul în care se întâmplă ceva şi trebuie intervenit. Mereu i-am invidiat pe părinţii care stau şi citesc ziarul.
      Ieri am avut programat că merg cu copii mei şi cu un prieten de-al lu' fi-miu la Kidsplanet (acolo unde pe la 3 ani fi-miu reuşea să se rătăcească dacă nu ne duceam cu el) aşa că mi-am pregatit caserole cu ardei, castraveti, mere, sandwichuri şi bautură şi hai să mergem. După discuţii legate de cine şi unde stă în maşină am reuşit sa ajungem la locaţia dorită. Nici nu apucasem sa platesc intrarea caci cei trei năzdrăvani stateau deja lipiţi de uşa în dosul căreia îi aştepta atâta distracţie. Începusem sa ma întreb daca nu cumva am fost prea curajoasă să-mi asum responsabilitatea de a mă duce singură într-un astfel de loc cu doi băieţi de 6 ani si o fetiţa de 3 ani. Am încercat să-mi adun curajul spunându-mi ca macar uşa de la intrare nu poate fi deschisă decât de adulti aşa că macar nu-i voi pierde. Am recapitulat conţinutul trusei medicale de urgenţe în caz de accidente, am tras aer adânc în piept si am intrat. Ne-am ales o masă la care să ne stabilim tabăra, s-au schimbat rapid în echipament adecvat (nici măcar fică-mea nu mi-a cerut ajutorul) şi aşteptau aliniaţi să le dau permisiunea de a rupe rândurile. (Le spusesem de acasă că dacă sunt ascultători o să mai merg cu ei şi altă dată.) Le-am reamintit baieţilor că lor, în calitate de copii mari şi de gentelmani, le revine sarcina de a avea grijă de cea mică şi le-am dat startul la joacă. Am despachetat ronţănelele, paharele, sticlele cu suc şi apa, am aranjat totul pe masă, am făcut ordine la haine si papuci şi mi-am scos din geantă cartea pe care mi-o luasem aşa într-o doară fără speranţa ca voi putea citi. Ei bine m-am saturat de citit. În cele şase ore cât am stat acolo am citit cât n-am mai citit de nu ştiu când: copiii m-au întrerupt doar când veneau să bea sau sa ronţăie câte ceva. Cei mari au avut grijă de cea mică, nimeni n-a căzut, şi în afară de câteva mici conflicte apărute între ei... totul a decurs incredibil de bine. Dacă n-aş fi avut cartea la mine m-aş fi plictisit îngrozitor. De-acum începe pentru noi ca parinţi mult aşteptata fază: plictiseala indoor. Poate data viitoare o sa iau mai mulţi copii cu mine. Aşa.... de plictiseală.

Vis de copil

La 6 ani băiatul meu vrea să devină astronaut:
- Vreau sa fiu primul astronaut care pune piciorul pe Jupiter
- Dar ştii că Jupiter e o planetă gazoasă si are o gravitatie mai mare de 20 de ori decât cea a Pamantului
- O să inventez o capsulă antigravitaţională cu care să pot să explorez. Nu-ţi face griji mama, o să o testez bine înainte şi promit să mă întorc acasă după o luna de cercetări ca să nu ţi se facă prea dor de mine.

Hoţul pe bicicletă

De dimineaţă mi-am dus fetiţa la grădiniţă ca de obicei; rutină, linişte, nimic deosebit. Deodată aud zarvă mare: în faţa grădiniţei câteva mămici şocate discutau agitate lângă o maşină cu geamul din dreapta spart. Un tip pe bicicletă spărsese geamul maşinii, luase geanta care stătea pe scaunul din dreapta şi într-o clipă, îşi luase zborul. Un tată care tocmai venea cu copilul la grădiniţă văzuse faza şi se pornise cu maşina în urmărirea hoţului. Pagubita suna deja la bancă să-şi anuleze cardurile, educatoarea suna la poliţie, alte câteva îşi faceau griji în legătură cu tăticul pornit în urmărire. Am plecat, n-am mai aşteptat deznodământul. Trăim într-o zona bună, liniştită unde nimic neplanificat nu se întâmplă şi prin urmare aşa ceva se va mai povesti o vreme. Soţul meu mă bate tot timpul la cap să nu-mi las geanta în maşină şi din dorinţa de a nu mă ciondăni cu el pe o temă aşa neimportantă am zis ca el dar în sinea mea l-am etichetat ca fiind puţin paranoic spunandu-mi că trăind atâta vreme în România e greu să-ţi uiţi toate fricile. Suntem aici de atâta vreme şi n-am auzit sau trăit ceva de genul ăsta aşa că uneori am mai uitat geanta în maşina sau chiar maşina descuiată. Dar... acum trebuie să spun "iartă-mă dragule că te-am considerat paranoic! ai avut dreptate!".

De ce se mai mira lumea

La scurt timp dupa ce am venit in Germania mi s-a parut fantastic ca lumea nu se holbeaza la tine. La vremea aia aveam un baiat de cca. doi ani plin de personalitate si frustrari de om mic in fata unei lumi mari si pline de reguli, asa ca in mod frecvent mi se intampla ca in mijlocul strazii sa se puna jos si sa urle din toti rarunchii. Atitudinea oamenilor din jur pe care eu am asociat-o cu discretia m-a facut sa ma simt confortabil. Mi-era de ajuns ca ma confruntam cu o situatie dificila asa ca privirile dezaprobatoare erau ultimul lucru de care as fi avut nevoie. Perioada aia s-a incheiat demult iar mie mi-a ramas in cap ca nemtii isi vad de treburile lor. Pana acu' cateva zile. Fetita mea de doi ani jumate nu face istericale insa are obiceiul de a dormi cand ii este somn indiferent de imprejurari. A adormit in diverse sitatii care de care mai imposibile insa situatia care a pus capac este cea ilustrata in fotografia de alaturi: la supermarket. Eram la cumparaturi cand imi spune simplu "mama mie mi-e somn, vreau sa dorm". O intreb consternata: "aici? acum?" iar ea imi raspunde senin "da" iar in secunda doi si-a pus capul pe pachetele cu faina, si-a sprijinit piciorul in cutia de cus-cus si genunchiul pe budinca si a adormit. Si a tot dormit vreo 45 de minute pana am trezit-o noi. In tot acest timp toti cumparatorii cu care ne-am intalnit s-au uitat lung la copil, apoi la mine iar apoi unii si-au intors privirea jenati in alta parte, altii mi-au vorbit comunicandu-mi mirarea iar altii pur si simplu au zambit si au trecut mai departe. Se terminase cu discretia. De fapt ei nu se holbeaza la semenii lor pentru ca de obicei nu reprezinta nimic iesit din comun, nu pentru ca prin educatie sunt ei un popor discret. Nu-mi venea sa cred ca celor din jur li se pare absolut normal ca un copil sa se tavaleasca pe jos ca si cum ar fi posedat de forte malefice in schimb li se pare iesit din comun ca un copil doarme intr-un loc nepotrivit. Dar... asta este... nu exista societate perfecta.

Cugetare lingvistică

Lucia - 2 ani si 6 luni: ”ocolaliu înseamnă auf deutsch orange”

Cum se nasc prejudecatile

Prejudecăţile nu sunt rele. Sunt doar modele învăţate. Analizându-mă pe mine pretind că sunt destul de deschisă la minte încât să accept existenţa altor modele cel puţin la fel de bune ca ale mele. Pâna mai ieri eram sigură că voi reuşi să le transmit şi celor mici ideea normalităţii relative. Până ieri cand Stefan uitandu-se la un documentar despre niste raci rosii migratori care la sfarsitul calatoriei istovitoare se împerecheau, m-a intrebat: ”mama, ce fac racii?” I-am raspuns senina: ”se iubesc pentru a avea copii.” Raspunsul meu a declansat însă consternarea fiului meu de nici 6 ani: ”mama, dar nu trebuie să se căsătorească mai întâi?” A urmat rândul meu să fiu consternată. Cum aşa? De unde i-a venit ideea? Apoi m-am liniştit. Copilul doar se raportează la normalitatea pe care o cunoaşte.