Bucuria - specifică oare doar copilăriei?

Toată lumea cred că a auzit măcar o dată că dacă vrei să-ţi educi copilul în scopul de a deveni un om drept cu principii morale sănătoase trebuie în primul rând să-i fii exemplu şi nu în ultimul rând să nu-l minţi şi să nu-ţi încalci promisiunile pe care i le faci (chiar dacă i-ai promis o pedeapsă ). Par reguli de bun simţ pe care mi-am propus şi eu să le urmez. În ceea ce priveşte regula "să-i fii un bun exemplu" mai avem de lucrat. O să trec direct la "a nu-ţi încălca promisiunile pe care i le faci", regulă care mi se părea a fi cea mai uşoară. Iată că zilele trecute m-am văzut tentată să încalc această regulă.
Era o dimineaţă de duminică; o duminică din aia, ca-n Germania, cerul întunecat, aerul umed, 5 grade Celsius. N-ai chef să ieşi din pijamale nici în ruptul capului. Trebuie totuşi să te scoli din pat caci baieţelul tău are energie la fel ca într-o zi însorită. E zi de târg, târg de jucării şi ai promis că te duci să alegi câteva jucarii noi pentru lungul drum spre România. Te uiţi pe geam şi n-ai chef. Tragi cu ochiul şi vezi că parcă soţul tău are mai multă energie. Îl iei cu vorba şi-l trimiţi pe el la târg că şi el e părinte. Rămîi acasă în pijamale cu o cană de ceai în mână. Dar prichindelul n-are stare; tot întreabă de tat-su, mă tot ia de mână şi mă duce în hol să-l încalţ să ieşim afară. Fără tragere de inimă mai arunc un ochi afară şi văd că încă nu plouă. Îi promit aşadar că mergem la plimbare cu tricicleta. Sare în sus de bucurie! Îmi pun ceva pe mine, îmbrac lighioana şi ieşim. Când ajung în faţa casei: plouă. Promisiunea mă-sii! Mă uit la el şi îi explic că plouă şi trebuie să ne întoarcem în casă. Acceptă săracul dar e tare bosumflat şi trist. Nici măcar nu insistă. Urcăm scările înapoi. Re­semnarea lui posomorâtă şi conştiinţa care mă tot înghiontea m-au ajutat să mă hotărăsc până sus că trebuie să ieşim. Aşa că l-am îmbrăcat pe micuţ în haine de ploaie şi am ieşit. Greu de descris bucuria copilului. Îl culegem şi pe tata din faţa casei şi pornim să facem un tur de cartier cu tricicleta. Copilul e în al nouălea cer, pedalează de zor avându-i pe ambii parinti în spate. Pentru el e de-ajuns ca să fie fericit. Noi suntem plouaţi şi la propriu şi la figurat; ne gândim la căldura din casă, la cafeaua caldă şi la ziarele necitite. El, cel mic, radiază bucurie de sub hainele lui impermeabile şi înfoiate. Noi, cei mari, suntem la fel de bucuroşi ca măgarul Fefeleagăi. Cred că de-asta oamenii îmbătrânesc, pentru că uită să se bucure de viaţă. Bucuria adulţilor e tare firavă, ţine de vreme, de cum sunt sau nu îmbrăcaţi, de modul în care i-a salutat vecinul sau de faptul că (vai!!!) trebuie să ocolească un rahat de câine aflat pe trotuar în drumul lor. De-asta ne câştigăm încet încet eticheta de "ramoliţi". Deci noroc de copii şi de promisiuni! În felul ăsta mai ieşim şi noi din bârlogul decrepitudinii.