Mozaic socio-cultural

Iaca in curand se fac 8 ani de cand traim in Ruhrgebiet , o regiune cu un istoric foarte indelungat in importarea fortei de munca din toate colturile lumii. In consecinta aici traiesc impreuna de generatii intregi nemti, sasi, turci, rusi, polonezi, italieni.... si au invatat sa conviatuiasca desi de multe ori diferentele culturale sunt mari dand de multe ori nastere la prejudecati si determinand unele minoritati sa traiasca oarecum in lumea lor fara sa se integreze total. Insa, cu bune si rele, societatea asta pestrita imi place la nebunie. Iar pentru copiii mei e contextul ideal pentru a creste Multi-Culti, pregatiti pentru globalizarea tot mai pronuntata pe zi ce trece. Astfel ca unul din primele lucruri pe care le intreaba copiii mei cand cunosc un alt copil este "si... tu ce limba mai vorbesti in afara de germana?". Cu greu ma pot abtine sa nu zambesc atunci cand uneori copilul intrebat e nevoit sa raspunda (usor jenat de handicapul aparent) "nici una". Traiul aici insa te pune uneori in postura de a cauta indelung raspunsuri la unele intrebari de genul: "mama, de ce isi invelesc capul unele femei?" Trebuie sa fii foarte atenta la ce raspunzi pentru ca una dintre acele femei "invelite" poate fi mama colegei/ului copilului tau. Sau: "mama, de ce nu are Samira voie sa manance carne de vita iar Tuana nu are voie sa manance carne de porc?" "Pai... pentru ca parintii Samirei cred ca vaca e sfanta iar parintii Tuanei cred ca porcul e necurat" "???da' de ce????"..... "mama de ce din cladirea de peste drum se aude vinerea o voce de barbat care plange?" "nu e un barbat care plange, e muezinul care striga rugaciunea" "???? ce e ala un muezin? si de ce trebuie sa strige rugaciunea in felul asta trist?".... Exista si situatii de-a dreptul jenante nascute in urma diverselor prejudecati. Am si aici un exepmlu: intr-o zi m-a intrebat o colega: "Auzi, cum de esti tu asa normala?" "aaaa.... cum adica de ce sunt normala? n-ar trebui sa fiu normala? ce vrei sa zici?" Din pacate la cateva strazi mai departe de locul unde locuieste colega mea e o caldire in care s-au aciuiat cateva familii de tigani romani si care au reusit sa sperie cartierul. Pentru colega mea erau romani si atat. Mi-a luat ceva vreme pana i-am explicat de ce dar am apreciat ca m-a intrebat; am considerat ca fiind o dovada de respect fata de mine faptul ca a avut curajul sa ma intrebe deschis, a avut disponibilitatea sa faca efortul de a intelege. De fapt de aia functioneaza aici societatea asta pestrita: pentru ca oamenii incearca sa inteleaga.

Permis de bicicleta

Baiatul mamei creste: e in clasa a patra. Alaturi de el descopar si invat o multime de lucruri noi. De altfel din clipa in care s-a nascut, fiind primul copil, mi s-a deschis un orizont cu totul nou, o lume plina de necunoscut si descoperiri inevitabile. Despre o astfel de situatie urmeaza sa povestesc acum: in cadrul scolii invata sa mearga regulamentar pe bicicleta urmand ca la sfarsitul anului sa dea examen cu politia (teorie si practica) si sa-si ia permisul de mers pe bicicleta care consta intr-un certificat pe hartie si un abtibild pe bicicleta. Partea practica a "scolii de bicicleta" e compusa dintr-o prima parte si anume exersarea unui traseu construit in curtea scolii in care copiii trebuie sa mearga pe o linie trasata cu o singura mana pe ghidon (cu cealalta semnalizeaza schimbarea directiei), trebuie sa se uite inapoi peste umar, sa citeasca un numar pe care sa-l comunice altcuiva ulterior si in acest timp sa nu piarda directia sau controlul bicicletei, sa ocoleasca obstacole, sa mearga in slalom.... etc. Apoi vine instructajul pe strada unde e nevoie de parinti. Prima sedinta "pe teren" a fost ieri si am participat si eu. Ne-am adunat in curtea scolii: 4 mame (pe bicicleta), 3 tati (unul cu bicicleta si doi pe jos) invatatoarea si politistul care se ocupa de proiectul cu pricina. Pe ordinea de zi: plecarea de pe loc (cu asigurare si semnalizare), viraj la dreapta (din nou asigurare si semnalizarea intentiei, traversarea unei strazi si ocolirea unui obstacol pe sensul tau de mers. Dupa ce s-au recapitulat regulile de circulatie necesare (prioritatea de dreapta, semnalizarea corespunzatoare, asigurarea corecta, prioritatea pietonilor in intersectii), copiii au primit veste reflectorizante iar cei care nu au avut de acasa au primit de la politist biciclete si casti de protectie (politistul a venit cu o dubita incarcata de biciclete si casti). S-a discutat traseul ce urma sa fie parcurs, copiii au fost impartiti in grupe de cate cinci, fiecare grupa fiind condusa de un parinte pe bicicleta. Politistul a ramas in intersectia principala iar invatatoarea impreuna cu alti doi parinti (pedestri) in punctele cheie ale traseului. Parintii pe bicicleta au mers prima tura in fata aratandu-le copiilor ce trebuie sa faca, dupa care parintele a trecut in spate urmand ca fiecare copil sa faca o tura fiind cap de coloana (deci traseul a fost parcurs de 6 ori). In tot acest timp rolul parintelui era sa ii urmareasca pe copii, sa le atraga atentia cand greseau ceva sau sa-i laude cand totul decurgea ca la carte si.... sa faca semn soferilor sa-si vada de drum atunci cand acestia stateau si asteptau cuminti in urma coloanei de biciclete creind astfel un trafic artificial, chestie total contraproductiva (scopul iesirii fiind acela de a le da copiilor ocazia sa invete sa mearga pe bicicleta IN TRAFIC). Toul s-a desfasurat foarte bine, copiii s-au comportat exemplar, au fost ascultatori si le-a placut foarte mult fiind o iesire din rutina scolara (vorbesc in primul rand de grupa mea).  La sfarsit politistul a multumit parintilor prezenti pentru sustinerea proiectului si a solicitat copiilor o baie de aplauze in acest scop, aplauze care nu s-au lasat deloc asteptate si care au venit pline de entuziasm. Parintii au zambit un pic fastaciti si-apoi au plecat acasa. Nu stiu cum au perceput ceilalti parinti toata povestea dar eu am plecat acasa cu un sentiment pozitiv, bucuroasa ca am putut sa fiu partasa la o experienta importanta pentru copilul meu. Trebuie sa recunosc ca pentru mine totul a fost o provocare dat fiind faptul ca in primul rand eu am invatat sa merg pe bicicleta acu' vreo 3 ani, adult fiind, si ca cel mai mult merg cu masina, rareori cu bicicleta. Asa ca simplul gand ca trebuie sa fiu exemplu in fata copiilor din clasa fiului meu si de fata cu politia imi aducea fiori reci pe spinare si tremuraturi in stomac. Nu m-as fi dus dar n-am putut sa refuz copilul: n-aveam nici o scuza buna. In consecinta am strans din dinti si m-am dus si am reusit sa fac ce trebuie, cum trebuie si fara sa ma fac de ras. Iar copilul meu a fost mandru de mine gand care ma va ajuta si data viitoare sa-mi inving barierele si fricile straduindu-ma sa fiu un parinte mai bun. Multumesc puiul mamei pentru toate lucrurile noi pe care ma inveti direct sau indirect!

Mama trebuie sa se duca la serviciu puiule!

Femeia moderna le face pe toate: are un job, are copii, citeste carti de parentig, nutritie (si bineinteles ii ramane timp si pentru alte genuri de literatura), face sport, are viata sociala iar copiii sunt fericiti crescand intr-o armonie de poveste. Serios????
Inseamna ca eu nu sunt deloc moderna pentru ca... mie nu-mi ies toate astea. Si mi se intampla destul de des sa-mi doresc sa pot juca rolul clasic de femeie casnica. In seara asta mi s-a intamplat de exemplu. Ma pregateam sa ma duc la serviciu (tura de noapte). Iar Lucia e bolnava: o viroza respiratorie cu febra, frisoane, dureri de cap... asa ca in timp ce ma pregateam sa ies din casa mi s-a agatat de picior plangand "mama, te rog nu pleca, ramai cu mine!" Offff! Ce-as mai fi urlat! Ce m-as fi asezat langa ea si n-as mai fi plecat... Dar, in loc de toate astea am luat-o in brate, am dus-o in pat explicandu-i inca o data ca nici eu nu am ce sa ii fac mai mult sa se simta bine dacat ii poate face tata, ca o sa adoarma in curand si cat ai clipi noaptea o sa treaca si mama o sa vina acasa. Copilul a inteles. Mititica de ea e asa de intelegatoare... Dar eu am plecat la servici cu sufletul gri si greu, invidiindu-le pe mamicile casnice care pot sa-si tina copilul bolnav in brate oricand, nu doar in zilele cand au liber.