Lectii de la copii

Azi am primit o lecție de la băiețelul meu de 8 ani. Am avut o zi proastă. Ultimele doua nopți am fost de serviciu iar o noapte înainte de astea două am fost cu copilul la urgente (o amigdalită streptococică). Așa că am dormit pe apucate între administrarea de antibiotic, masurarea temperaturii și celelalte activități care sumează îngrijirea unui copil bolnav. Apoi după cele 3 zile recomandate de stat în casă în care eu noaptea munceam iar ziua dormeam pe furate, l-am trimis pe copil la școală iar eu am profitat că aveam liber sa mă duc în oraș să mai cumpăr de-ale gurii și ceva haine de primăvară pentru cei mici. Având creierul tulburat de lipsa de somn am uitat să-i dau copilului bilețelul de la doctor conform căruia în perioada x a trebuit să stea acasă pe motiv de boală. Ca să fie tabloul complet mi-am uitat și telefonul acasă. După vreo 4 ore am ajuns înapoi acasă. Când am intrat am descoperit că fi-miu era deja acasă. Nu îl primiseră la școală fără hârtie de la doctor așa că s-a întors acasă și neștiind unde sunt m-a sunat pe mobil dar mobilul era și el acasă. Așa că s-a schimbat și s-a jucat cumințel până m-am întors. Mi-era așa o ciuda pe mine că uitucă fiind am creat toata situația încât am început să bombăni ”Ah, fi-mi-ar capul să-mi fie! Cum am putut să uit și scutirea și telefonul!!! Îmi pare rău Stefan că azi am fost un părinte așa iresponsabil!!!!” (mă rog, nu sunt singurul părinte dar dacă îl porcăiam și pe soțul meu nu schimbam cu nimic situația). Răspunsul copilului m-a făcut praf: ”Nu-i nimic mama! Se mai întâmplă! Cu toții uităm din când în când câte ceva! Nu s-a întâmplat nimic. Am stat în casă cuminte și te-am așteptat.” Mi-am amintit automat cum eu l-am certat în urmă cu o săptămână când el și-a uitat la școală mai multe zile consecutiv geanta cu echipamentul de sport și cum l-am amenințat că dacă nu-și recuperează echipamentul o să îi cumpăr altul din banii lui și cum l-am trimis înapoi (știu că aș fi putut să mă duc eu la școală și să-l recuperez dar voiam să îi dau o lecție care să-l ajute să nu mai fie așa uituc). Și cum el s-a dus spășit înapoi la școală și-a venit cu geanta de sport. Așa că azi m-am simțit incredibil de mică în fața reacției lui plină de înțelegere. Aș putea să încerc și eu data viitoare să-i arăt mai multă înțelegere fără să-mi fie teamă că în felul ăsta o să ajungă un neica nimeni.

Azi m-am speriat ca o sclifosită

Am fost la shopping vreo trei ceasuri. Cu cele trei sacoșe rezultat al trudei mele m-am îndreptat agale spre mașina parcată nu prea departe, bucurându-mă de soarele primăvăratic. M-am urcat în mașină și când să pornesc mototrul cineva îmi bate în geam. Întorc repede capul să văd cine e. Un bărbat la vreo 40 de ani, prost îmbrăcat și neîngrijit stătea lângă mașină și îmi făcea semn să cobor geamul. Am înlemnit. N-am putut să fac altceva decât să mă holbez la el și să apăs butonul de blocare a ușilor. M-am speriat. M-am speriat ca proasta ziua în amiaza mare. Omul probabil nu voia decât să ceară bani sau... sau poate pur și simplu avea nevoie de ajutor. Iar eu în loc să-l întreb pe om unde-l doare, m-am fixat ca proasta pe aspectul lui neîngrijit. Văzându-mi expresia feței și auzind clicul sistemului de închidere centralizată, sărmanul om a plecat. De parcă m-aș fi născut în puf, de parcă n-aș fi auzit povestea lui Nastratin Hogea de nenumarate ori încă de pe vremea când eram la grădiniță, de parcă n-aș fi trait aproape 30 de ani într-o țară care alimentează întreaga Europă cu cerșetori. N-aș fi crezut vreodată că o să ajung să înțeleg cu adevărat că dacă, printr-o împrejurare nefericită, ajungi la coada societății, e aproape imposibil să te ridici din nou din cauza prejudecaților celor îmbuibați care ajung să gândească în clișee așa cum am făcut eu azi: ”barbat prost îmbrăcat = răufăcător”.