Al meu e mai mare!

Discuție în holul grădiniței. 3 băieți de 4 ani: Lino, Stefan și Leandro, fiecare având câte un frățior/surioară mai mici care erau și ei de față. Lino are un frățior de un an și câteva luni care de curând a început să meargă singur. Lino e tare mândru de asta. A înțeles că dacă nu poți rivaliza cu un frate mai mic atunci când e vorba de atenția primită poți măcar să încerci să-l reprezinți ca frate mai mare și-n felul ăsta să împarți cu el laurii (cred că așa s-a nascut PR-ul). A fost de ajuns să-i zâmbesc celui mic si Lino s-a sesizat imediat spunându-mi plin de emfază: "poate să meargă singur!" și ca să-mi dovedească, în secunda doi îl ridică de jos pe copil (saracul stătea jos încercând să-și scoată un papuc) și după ce-l pune în picioare, văzând că cel mic se uită nedumerit și stă îl împinge nerăbdător și autoritar: "hai mergi!" Cel mic pornește dezorientat, neavând nici un țel. Ceilalți doi băieți îl privesc invidioși. Stefan se uită încruntat la soră-sa care doarme în cărucior. Hotărăște să se laude totuși deși nu poate demonstra nimic: ”Sora mea merge foaaarte repede în 4 labe și dacă o țin de mână merge și în picioare. Și ea poate să poarte și rochiță.” Cu ultima i-o luat, ceillați sunt toți băieți și nici unul nu-i scoțian. Leandro îl priveste deznădăjduit pe frate-su care are doar două luni. Își dă seama că n-are nici o șansă în fața celorlalți așa că incearcă să suplinească prin entuziasm: ”Fratele meu e mic dar poate să țină o jucărie strâns în mână.” Ceilalți doi se uita la el nedumeriți: ”oare nu toți copiii pot să țină o jucărie în mâna? Poate nu... trebuie sa facem proba acasă.” Apoi trec la o discuție despre bicicletele din dotare.

Viata (ne)sociala la 4 ani

Zilele trecute discutam cu mamica unui prieten de-al lui Stefan, coleg de gradinita, incercand sa stabilim o zi in care sa se vada cei mici. Mi-am dat seama ca e tare greu de gasit o dupa-amiaza pe saptamana in care sa se vada doua ore. Si asta nu pentru ca femeia nu voia sa-si lase copilul sa se vada cu Stefan, dimpotriva. Dar programul extragradinaresc al copiilor nostri era asa plin incat abia am gasit o dupa-amiaza libera. Actualmente ofertele pentru copii sunt la tot pasul. Chiar de la nastere trebuie sa te gandesti la ce curs sa-l inscrii pe micut. Si fara sa faci mari eforturi te trezesti ca micutul tau de 4 ani are agenda plina cu cate o saptamana inainte. Nu ma pot oprii sa ma intreb daca-i bine asa. Pentru bebelusi exista cursuri de socializare iar mai tarziu nu au timp sa mai socializeze din cauza ca parintii vor sa le ofere TOT. S-a dus vremea in care copiii ieseau in fata blocului si ori se jucau pe-acolo ori veneau acasa cu o droaie de alti copii fara sa trebuiasca sa isi faca loc in agenda pentru intalniri cu alti copii. Nu cred ca mi-ar placea nici varianta in care parintii habar n-au cu cine, cum si de-a ce se joaca al lor copil dar parca nici varianta cu timpul "liber" bine programat nu-mi surade. Si totusi el traieste azi si aici. Ce e mai important pentru el? Cum e mai bine? Mi-e teama ca voi afla raspunsul abia peste ani cand voi putea evalua retrospectiv deciziile luate. Pana una alta studiem paleta de cursuri pe care le ofera piata si incercam sa-i lasam si timp sa rasufle.

Viata noua

Pfui! Abia acum incep sa-mi revin dupa "lovitura" aparitiei celui de-al doilea copil. Incet -incet ne-am regasit o oarecare rutina functionala care sa includa din cand in cand cate un moment de respiro si pentru parinti. Poate a crescut putin si nivelul nostru de toleranta la stres, zgomot, suprasolicitare si alte contributii ale micilor nostri ingerasi pe care le aduc cu seninatate in vietile adultilor. Dar... iata-ma din nou simtind nevoia sa-mi notez din cand in cand cate un gand.
Ultimul care a venit pe nesimtite si m-a luat prin surprindere e mai mult un sentiment decat un gand dar a adus cu sine multe alte ganduri. Tot timpul m-am simtit si considerat o fiinta nomada, care nu prinde radacini ci care se duce fara ezitare acolo unde gaseste mai mult bine. Pana in prezent am trait de altfel in vreo 6 locuri: orase si chiar regiuni diferite. De fiecare data am trait savoarea noului stiind ca va veni in curand clipa in care voi simti nevoia sa caut o alta locatie care sa-mi ofere un alt nou, un alt mai bine. In ultimul timp insa... a aparut un sentiment nou, acela al ramanerii. Realizez ca mi-ar placea sa raman nu doar in aceasta tara, nu doar in aceasta regiune, nu doar in acest oras, ci mai mult, chiar in aceasta parte a orasului. Simt ca mi-ar placea sa-mi vad copiii mergand la scoala din zona, sa-i vad haladuind prin parcul din capatul strazii, sa fac parte din "bisericuta" numita Alsfeld, sa-mi tratez artroza la spitalul de langa piata si cred ca mi-as lasa in liniste osemintele sa putrezeasca in cimitirul in care m-am plimbat deseori linistita. Aceasta dorinta de "asezare" e asa de noua incat inca nu sunt sigura daca ma sperie sau ma bucura. Ma sperie cand ma gandesc ca traim intr-o lume care se misca din ce in ce mai mult, in care oamenii se muta pe alte continente cu usurinta cu care odinioara se mutau dintr-un sat in altul. Traind in acest context dorinta de ramanere nu reprezinta decat un handicap care te impiedica sa te bucuri de oportunitatile ce-ti pot aparea in cale. Aceasta dorinta e cu atat mai periculoasa cu cat aparitia ei aduce riscul de a fi transmisa la copii ceea ce nu inseamna decat transmiterea unui handicap care pentru ei va fi mult mai debilizant decat pentru noi. Exista insa in toata povestea asta si un aspect pozitiv si anume acela ca, se pare ca ma simt destul de bine incat sa vreau sa raman aici tot restul vietii. Asta rascumpara intru-catva lasarea in urma a parintilor si prietenilor dar si greutatile perioadei de integrare. Pot sa incetez acum sa-mi pun intrebarea: "Am facut oare bine venind aici?"