De la vise la concret

Fotografia mea
Nume:
Locația: Oberhausen, NRW, Germany

Viata de zi cu zi a unei mame e plina de descoperiri: in fiecare zi se redescopera pe sine, pe copii si lumea din jurul ei.

vineri, 30 noiembrie 2007

Cand copilul tau primeste o nota proasta

Azi cand m-am dus la gradinita sa-mi iau comoara de copil pe care o lasasem acolo dimineata, educatoarele au inceput sa-mi povesteasca ce zi "buna" a avut puiutul meu. Fusese pedepsit de 3 ori; prea putin pentru cate pozne facuse: azvarlise niste jucarii din motive doar de el stiute, prinsese degetele in usa in mod intentionat educatoarei careia tot el incerca sa-i inchida usa in nas in timp ce aceasta incerca sa-l duca la locul de pedeapsa, urlase de fiecare data cand trebuise sa cedeze locul la volanul uneia din masinutele din dotare (fiind doar 5 masini si 15 copii le sunt distribuite prin rotatie) si fusese obraznic toata ziua cu prietena lui. Cum sa reactionezi ca parinte la toate astea? Ce sa zici? Aparent e usor: trebuie sa sustii criticile educatoarei sa-i spui si tu cateva de la obraz si sa-i promiti o pedeapsa pentru atitudinea de peste zi. Dar cum faci fata dezamagirii? Cum accepti palma care atinge si obrazul tau? Nici macar nu poti sa promiti ca nu se va mai intampla. Si iar ajungem la "copilul din vis". Mereu mi-am imaginat ca o sa am un copil care o sa fie un exemplu la gradinita, apoi la scoala. Mereu mi-am imaginat ca EU o sa pot sa-l educ astfel incat sa fie asa. Deci trebuie sa-mi insusesc nota proasta. Si copilul? Trebuie pedepsit pentru comportamentele negative. Asta inseamna oare ca el primeste pedepse pentru ca educatia mea lasa de dorit? Deci inca o bila neagra pentru mine. Sau poate e vorba doar de un copil ca toti ceilalti care sfideaza limitele doar ca sa vada daca acestea exista cu adevarat? Trebuie sa accept aceasta ultima varianta si sa imi mentin atitudinea si modelul educational pe care il urmez ca fiind bune? Cine imi poate spune cand gresesc si cand actionez corect? Off ce bine era cand eram copii si ne spunea altcineva cum e bine si cum nu!!!!!

P.S. Iata un fragment interesant la care parintii si viitorii parinti ar face bine sa ia aminte:
“Când astepti un copil, e ca si cum ai planui o vacanta in Italia: Cumperi ghiduri turistice si iti faci planuri. Colosseumul… Gondolele Venetiei… Inveti câteva fraze utile in italiana. Dupa luni intregi de asteptare, pornesti la drum. Când avionul aterizeaza, stewardesa iti spune: Bun venit in Olanda. Olanda? spui… Cum adica Olanda? Eu m-am imbarcat pentru Italia! Dar au aterizat in Olanda… trebuie sa cauti alte ghiduri. Sa inveti o limba complet noua. Intâlnesti oameni pe care, altfel, nu i-ai fi cunoscut niciodata. Dupa ce iti tragi sufletul si arunci o privire in jur, incepi sa observi ca Olanda are mori de vânt… lalele …. Si pe Rembrandt. Daca iti petreci viata plângându-te de faptul ca nu ai ajuns in Italia, s-ar putea sa nu inveti sa te bucuri de lucrurile foarte speciale si foarte placute pe care le poti gasi in Olanda…”
(Emily Perl Kingsley)

sâmbătă, 17 noiembrie 2007

Persecuţie sau mania persecuţiei?

De curând am aflat că în Germania ca şi în alte state nu poţi să zici negru (schwarze Mann) ci persoană de culoare (farbige Mann). M-am gândit atunci din nou la problema minoritaţilot care se simt persecutate la orice pas, că de fapt de cele mai multe ori nimeni n-are nimic cu nimeni dar minorităţile continuă să se plângă de discriminare. Eu personal am folosit întodeauna sintagma "negri" deşi n-am avut niciodată nimic cu ei, dimpotrivă îi consider simpatici. Am crezut mereu că eu sunt destul de încrezătoare şi că eu nu pot fi atinsă de acest sindrom al maniei persecuţiei. M-am surprins însă trăindu-l chiar în mai multe situaţii. Am început prin a-mi pune problema daca nu cumva cei din jur se amuză în sinea lor sau mă dispreţuiesc dincolo de amabilitatea lor, datorită germanei deloc fluente pe care o practic. La nivel raţional îmi dau seama ca totul se petrece doar în mintea mea mai ales că toată lumea îmi spune ca vorbesc bine ţinând seama că sunt doar de un an aici. Zilele astea soţul meu trebuie sa zboare in Franţa iar şeful lui s-a oferit să îl ia la el pe Ştefan cât sunt eu la cursuri. Bineînţeles că amabilitatea omului a fost decodată de creierul meu ca fiind drept milă acordată unui biet imigrant cumsecade. Şi ca să continui seria stupizeniilor debitate de propriu-mi creier marturisesc un cosmar recurent. Se face că mergem în România la părinţi şi la un moment dat vine în vizită o vecină cu un copil de vreun an şi jumătate şi zice: "Cum? Ştefan încă nu vorbeşte? Păi al meu zice de toate, ştie şi poezii, hai mama să spunem o poezie!". Mă rog, uneori e o fetiţă, alteori e vorba de un cântecel... dar subiectul e acelaşi. Ştiu ca Ştefan o sa vorbească într-o buna zi, poate mai multe limbi decât alţii, ştiu foarte bine ca sunt imigranţi cu cel putin 5 ani de stat în Germania şi care vorbesc mai prost ca mine însa problema rămâne: mi se pare ca cei din jur sunt atenţi doar la minusuri şi că încearcă sa ma persecute. Asta e o inepţie! De cele mai multe ori celor din jur nici nu le pasă ca eşti negru, ca vorbeşti bine sau prost sau cât de corect vorbeşte ori câte poezii ştie copilul tâu. Poate că preferăm să ne simţim persecutaţi, în felul ăsta autoconferindu-ne importanta pe care, minoritari fiind, n-o avem întotdeauna. Sau cine stie....

joi, 1 noiembrie 2007

De ce nu ne mai ajutam intre noi?

Când am venit în Germania am fost plăcut surprinsă de amabilitatea oamenilor şi bunele maniere care contrastau cu imaginea de "nemţi reci" la care mă aşteptam. Zilele trecute însă am fost părtaşă la o întâmplare care m-a făcut să mă întreb ce înseamnă de fapt amabilitatea. Mergeam cu autobuzul; la un moment dat urcă un moşulache pe la vreo 60 de ani cu un baston într-o mână şi cu o cafea în cealaltă mână. Autobuzul punându-se în mişcare şi neavând posibilitatea să se ţină de ceva prea bine, omuşteanul îşi cam vărsa cafeaua pe mână. De aşezat nu îndrăznea să se aşeze că nu cumva să verse cafeaua pe cineva. Primul impuls a fost acela de a mă duce să-i ţin cafeaua că să se poată aşeza. N-am făcut însă nimic. Am stat împovărată de tinereţea mea incapabilă să mă urnesc să-l ajut. Nu reuşeam să înţeleg de ce nu îndrăznesc să mă duc să-mi ofer ajutorul. Mi-am dat seama că ezitam din cauză că mă întrebam de ce nu-i oferă nimeni altcineva ajutorul, cineva care era mai aproape de el pentru că, aşa cum am spus, nemţii sunt oameni foarte amabili şi foarte săritori. Mi-am dat seama că a-i oferi în ziua de azi ajutorul cuiva e o chestiune foarte delicată. Acum orbul îşi spune nevăzător, handicapatul îşi spune persoană cu dizabilităţi etc. Toţi îşi neagă şi înfrumuseţează problemele şi să dea naiba să îndrăzneşti să te arăţi cumva superior oferindu-le ajutorul! La fel şi mulţi bărbaţi în vârstă se simt lezaţi dacă sunt trataţi ca fiind bătrâni. (Nu-i valabil în România unde arta victimizarii şi a obţinerii de foloase necuvenite încalcă orice chestiune de mândrie şi demnitate.) Aici dacă ai o problemă şi eşti mândru de ea toata lumea sare să te ajute; de exemplu o mama cu copil/copii, este ajutată la orice pas. Altfel nu ştii niciodată dacă nu cumva ai ajutat o babă să traverseze strada deşi ea nu voia să traverseze ci doar stătea să se odihnească pe trotuar privind strada. Moşuleţul de la care m-am luat eu acum cu vorba a coborât oricum la prima staţie şi a-l fi ajutat să se aşeze ar fi însemnat pentru el un chin în plus peste câteva minute când trebuia să se ridice. Exista într-adevăr posibilitatea ca omul să fi coborât ca să-şi bea liniştit cafeaua şi apoi să ia un alt autobuz (pentru cei care nu ştiu cu un bilet se poate circula o anumită perioadă de timp indiferent câte mijloace de transport schimbi). Nu pot ştii exact care i-a fost motivul, ştiu însă că, de multe ori, e greu să oferi ajutorul cuiva fără să rişti să-l jigneşti şi fără să-ţi pui înainte o mulţime de întrebări care de multe ori te fac să întârzii cu ajutorul până nu mai e nevoie.

P.S. Daca va gândiţi: "Da' ce-i mai trebuia moşului cafea la vârsta lui şi ce căuta cu ea în autobuz?", înseamnă doar că sunteţi puţin cam prea romani.