Sătucul meu de la oraș

Ne-am cumpărat o căsuță. Când am început să căutam am luat în considerare posibiliatea mutării într-un alt cartier deși ne place zona în care locuim acum însă n-am vrut să restrângem în mod artificial arealul de căutări. Căsuța în care urmează să ne mutăm e într-un cartier vecin, la vreo trei kilometri de locul în care stăm acum și deci nu foarte departe însă destul de departe încât să se schimbe multe repere din viața noastră cea de toate zilele: o să ne facem cumpărăturile la un alt supermarket, o să scoatem bani de la un alt bancomat, alte parcări, altă școală, altă grădiniță, alți vecini... Inițial mi s-a părut firesc însă pe măsură ce se apropie momentul schimbării, discomfortul meu crește. Au trecut 7 ani de când locuim aici și de-a lungul anilor cunoști oamenii din jurul tău pentru că sunt părinți sau bunici ai copiilor de la creșă, de la grădiniță, de la școală, de la cursul de înot, de la gimnastică... și uite așa îții dai seama că te învârți într-un mic univers care devine confortabil și căldut, ca un sătuc. Acum trebuie să lăsăm totul în urmă și s-o luăm din nou de la capăt cu explorarile, chestie care ar trebui să fie incitantă însă... cumva, pe parcursul trecerii anilor mi-a mai pierit din pofta de explorare. Săptămâna asta se organizează și la grădiniță și la scoala petreceri de rămas bun pentru copiii mei. Iar copiii se uită la mine cu ochi mari și atenți așteptând să zărească pe fața mea semne de îngrijorare sau bucurie sau tristețe pentru că au încerdere în mine și daca eu zic că o să fie bine ei chiar cred că o să fie bine. Așa că acopăr grijile cu o pătură de entuziasm studiat si merg mai departe, spre un alt sătuc.