”Mama, mă bucur tare mult că te am!”

Asta mi-au auzit urechile zilele trecute, cuvintele încălzindu-mi inima venind de la băiețelul meu într-un moment în care le așteptam cel mai puțin. Stăteam împreună la masă. Doar noi doi. Era o zi de luni și avusese liber de la școală. După ce au plecat ceilalți de acasă, l-am chemat în bucătărie, eu la o cafea el la o cacao și i-am sugerat să ne planificăm ziua. A fost puțin refractar. L-am convins până la urmă ca așa e mai bine și am conchis că ziua noastră trebuie să conțină ceva pentru minte, ceva pentru corp, ceva pentru ceilalți și ceva pentru propriul suflet. Planul rezultat era următorul: ordine și curățenie în casă (ceva pentru ceilalți), citit (pentru minte și suflet) apoi joacă și un film (tot pentru suflet) și apoi înot (ceva pentru corp). Până la prânz terminasem de făcut curățenie și citisem vreo oră. Ștefan își terminase o carte începută și răspunsese și la întrebările aferente de pe internet (toți copiii de la școală au cont pe un site unde li se pun întrebări din cărțile citite) și luase punctaj maxim. Ne-am așezat să luăm masa de prânz și în timp ce mâncam noi în liniște mi-a fost dat să aud aceste cuvinte minunate din gura puiului meu de 8 ani. I-am spus că mă simt tare măgulită să aud că îmi spune toate astea dar că aș vrea să știu ce anume îl determină să simtă așa. Răspunsul lui a fost și mai neașteptat: ”Pentru ca tu mă înveți tot felul de lucruri: să îmi aleg hainele, să manânc sănătos, să îmi organizez timpul... uite, azi am făcut o mulțime de lucruri și mi-a rămas timp până diseară să mă și distrez. Dacă nu m-ai fi ajutat tu să mă organizez aș fi frecat toată ziua niște piese lego și m-aș fi văicărit că mă plictisesc.” Trebuie să recunosc faptul ca am tăcut, neștiind ce să mai zic. Eu credeam tot timpul că bietul copil ma consideră extrem de enervantă cu obsesia mea petnru planificare, organizare și eficientizare: ”nu te dai jos din pat până nu îți întinzi patul”, ”nu faci nimic altceva după ce intri în casă până nu te descalți și nu te speli pe mâini”, ”nu te culci până nu îți pregătești ghiozdanul și hainele pentru mâine” etc. M-au măgulit cuvintele lui dar nu mă pot opri să mă întreb dacă asta e o dovadă de maturitate în apreciere sau rezultatul robotizării unui copil, un produs reușit al societății în care trăim și care ne cere constant eficiență, organizare, planificare. E bine oare ce fac eu cu copiii mei?