Radacini... şi aripi

"Două lucruri au nevoie copiii de la părinţi: rădăcini şi aripi" scria Goethe cu ceva vreme în urmă.

"Cu rădăcinile e uşor... însă aripi? ca să zboare? de ce să zboare? chiar trebuie? puiul meu pe care l-am crescut cu atîta grijă şi trudă? să-l las să zboare singur? cum? să-l încurajez chiar? NU SE POATE!" strigă în replică inima de mamă dinlăuntrul meu. "Da!" răspunde calm raţiunea influenţată de cărțile citite şi de dorinţa de a dărui lumii un individ puternic şi capabil să-şi poarte singur de grijă.

Are doar 6 ani şi azi i-am dat voie pentru prima dată să iasă singur afară la joacă.  Locuim într-o zona de 30km/oră, cu case de maxim 2 etaje, la distanţă de 5 min. de şcoală. Acum e vacanţă şi cînd e vremea frumoasă copiii din vecini se adună în curtea şcolii să se joace cu bicicletele , trotinetele sau rolele. L-am lăsat şi eu astăzi pe fiul meu pentru prima dată. I-am dat un walkie-talkie la el ca să putem totuşi comunica într-un fel, am tras aer în piept şi l-am condus la uşă unde îl aşteptau deja 2 băieţi. Cu greu mă pot abţine să nu construiesc în minte scenarii în care el se accidentează grav. Cînd sunt mai mici e mai uşor să-i încurajezi să fie independenţi, să-i laşi să greşească, sa-i laşi să se chinuie, să înveţe pe pielea lor pentru că eşti totuşi lîngă ei să le ştergi lacrimile, să-i încurajezi, să-i consolezi, etc. Însă pe măsură ce cresc trebuie să-i laşi să se îndepărteze de tine, să-i lași să greşească iar tu să nu-i poţi ajuta, ba poate chiar să nici nu ştii despre greutățile lor. Pentru că aşa cresc mai puternici. Asta mi se pare cea mai grea parte din meseria de părinte: să-ţi laşi puiul să zboare.