Viata noua

Pfui! Abia acum incep sa-mi revin dupa "lovitura" aparitiei celui de-al doilea copil. Incet -incet ne-am regasit o oarecare rutina functionala care sa includa din cand in cand cate un moment de respiro si pentru parinti. Poate a crescut putin si nivelul nostru de toleranta la stres, zgomot, suprasolicitare si alte contributii ale micilor nostri ingerasi pe care le aduc cu seninatate in vietile adultilor. Dar... iata-ma din nou simtind nevoia sa-mi notez din cand in cand cate un gand.
Ultimul care a venit pe nesimtite si m-a luat prin surprindere e mai mult un sentiment decat un gand dar a adus cu sine multe alte ganduri. Tot timpul m-am simtit si considerat o fiinta nomada, care nu prinde radacini ci care se duce fara ezitare acolo unde gaseste mai mult bine. Pana in prezent am trait de altfel in vreo 6 locuri: orase si chiar regiuni diferite. De fiecare data am trait savoarea noului stiind ca va veni in curand clipa in care voi simti nevoia sa caut o alta locatie care sa-mi ofere un alt nou, un alt mai bine. In ultimul timp insa... a aparut un sentiment nou, acela al ramanerii. Realizez ca mi-ar placea sa raman nu doar in aceasta tara, nu doar in aceasta regiune, nu doar in acest oras, ci mai mult, chiar in aceasta parte a orasului. Simt ca mi-ar placea sa-mi vad copiii mergand la scoala din zona, sa-i vad haladuind prin parcul din capatul strazii, sa fac parte din "bisericuta" numita Alsfeld, sa-mi tratez artroza la spitalul de langa piata si cred ca mi-as lasa in liniste osemintele sa putrezeasca in cimitirul in care m-am plimbat deseori linistita. Aceasta dorinta de "asezare" e asa de noua incat inca nu sunt sigura daca ma sperie sau ma bucura. Ma sperie cand ma gandesc ca traim intr-o lume care se misca din ce in ce mai mult, in care oamenii se muta pe alte continente cu usurinta cu care odinioara se mutau dintr-un sat in altul. Traind in acest context dorinta de ramanere nu reprezinta decat un handicap care te impiedica sa te bucuri de oportunitatile ce-ti pot aparea in cale. Aceasta dorinta e cu atat mai periculoasa cu cat aparitia ei aduce riscul de a fi transmisa la copii ceea ce nu inseamna decat transmiterea unui handicap care pentru ei va fi mult mai debilizant decat pentru noi. Exista insa in toata povestea asta si un aspect pozitiv si anume acela ca, se pare ca ma simt destul de bine incat sa vreau sa raman aici tot restul vietii. Asta rascumpara intru-catva lasarea in urma a parintilor si prietenilor dar si greutatile perioadei de integrare. Pot sa incetez acum sa-mi pun intrebarea: "Am facut oare bine venind aici?"