Acasa

Citeam câteva zile în urmă cum cineva plecat pe meleaguri străine vorbea cu patos despre fapul că oriunde te-ai duce tot străin ești și că orice ai face dorul de casă devine mai puternic... șamd. Eu nu simt deloc la fel. Am eu o problemă? Sunt deja 6 ani de când am parăsit România. Nici macar nu pot să spun că am plecat de acasă. De fapt ce înseamnă acasă? Pentru mine acasă a fost o vreme la mama dar de-acolo oricum plecasem demult. Și oricum nici la mama nu mă mai simțeam acasă pentru că... nu mai sunt copilul care a plecat cu 16 ani in urmă. De fapt cred ca pentru mine acasă nu are o locație anume ci acasă e acolo unde e familia mea. Cred că și dacă aș locui temporar într-o rulotă, pentru mine tot acasă ar fi câtă vreme asta ar însemna că acolo se adună seara familia mea. Când mă duc la mama regăsesc un loc plin de amintiri, regăsesc rude, cunoștințe însă mă simt în vizită. Regăsesc câte puțin din vechiul acasă în mâncarea facută de mama în mirosul zmeurii din dosul casei însă locurile, oamenii... totul s-a schimbat așa de mult încât îmi e străin. Am locuit o vreme în București. Acolo m-am simțit mai straină decât m-am simțit vreodata în Germania. Când ma duc în România oamenii se uită ciudat la băiatul meu care deși vorbește românește nu vorbește prea corect și are și un accent străin lor. În Germania vorbesc românește cu copiii mei și nimeni nu se uită ciudat la noi. Și-atunci inevitabil mă-ntreb dacă a fi străin și a te simți străin nu sunt cumva două noțiuni care nu iși trag seva din acelasi pamânt.